Oh, my God - Thor

Nu ştiu dacă aţi apucat să vedeţi benzile desenate cu Thor sau jocul video, dar mai mult ca sigur aţi prins la tv seria animată The Avengers - cu toţi eroii Marvel strânşi într-o echipă a prietenilor justiţiari (de altfel, o să-i vedem în 2012 într-un lungmetraj de ficţiune, cu acelaşi australian Chris Hemsworth ca aici, în acelaşi rol de zeu nordic al tunetului). Cert e că românii nu sunt familiarizaţi cu el. Tocmai de aceea filmul se urmăreşte cu plăcere. Şi cu uimire. Mai ales dacă îl vedeţi la IMAX 3D.
 
În benzile desenate începute în deceniul 6, Thor, cu părul mult mai lung, avea destul din Superman - aceleaşi culori roşu şi albastru, iubea o muritoare în timp ce el era un fiu al stelelor, iubea pământul şi avea un alter-ego mai tăntălău în persoana lui Donny Blake, cum Superman era şi ziaristul Clark Kent. Era interesant de văzut ce episod, ce aventuri, care anume benzi va ecraniza Branagh. Şi, cum veţi vedea în  film, el a optat pentru o interesantă comprimare a acţiunii şi o combinare între benzile diferitelor decade. Aşa se face că avem gloriosul Asgard, oraşul de aur al zeilor - poate cea mai splendidă realizare din film, cu clădiri gândite ca o orgă de bronz de zgârie nori - cu Odin şi prea puţin prezenta Regină, Loki, fiul şi fratele invidios şi trădător, dar şi pe Heimdall, clarvăzător în toate cele nouă universuri cunoscute, paznicul destoinic al Podului curcubeu suspendat printre galaxii (parcă de sticlă cu integrate), plus Giganţii Gheţii, duşmani vechi ai asgardienilor, aceste din urmă personaje care apăreau abia în deceniul 8.

În afară de un personaj masculin tot numai muşchi (scenă de neuitat cu el la bustul gol în blugi!) şi ochi foarte frumoşi, de Natalie Portman care chicoteşte ca o şcolăriţă când îl vede, de multe bătăi digitalizate sau pur şi simplu scene de luptă corp la corp, filmul trebuie văzut pentru regizor. Sigur, nu e o capodoperă, ba, pentru cei cărora nu le plac genul acesta de filme, are scenariu slăbuţ. Însă este regizat de Kenneth Branagh, adică de cel mai dăruit, mai plin de har, ca să nu folosim cuvântul genial, în ecranizarea pieselor lui Shakespeare. Flerul lui de a-şi alege actorii, găselniţele vizuale, ştiinţa ritmului, simţul umorului - pe care îl aduce şi aici în mod neaşteptat şi care dă foarte bine poveştii acesteia destul de scrobite - a strălucit în Much Ado About Nothing, l-a egalat şi poate întrecut pe marele Laurence Olivier în Henric V şi Hamlet. Şi probabil că experienţa lui de actor care a trecut prin foarte multe genuri, inclusiv prin blockbusterul planetar plin de efecte Harry Potter l-a ajutat să accepte acest proiect şi să nu se teamă de un film cu 200% acţiune, ticsit de efecte speciale, cu nebănuit de multă documentare.

Asgard are o incredibilă deschidere, e un oraş futurist, cu destul de puţine detalii celtico-norvegiene. Cu stânci de bronz care se învârt în aer ca altădată cristalele din animaţia Atlantis - The Lost Empire. Şi cu un palat pe o platformă ca o navă, amintind pentru o fracţiune de secundă de LOTR - The Return of the King. Branagh ştie să crească şi să treacă lin de la ceva măreţ la şi mai monumental. Fiinţele umane sunt astfel filmate de jos în sus încât chiar par titanice, iar Giganţii Gheţii, cu aspectul lor demonic, cu ochii roşii, de dimensiuni galactice îi fac pe ceilalţi să semene cu nişte furnici. Ţinutul lor îngheţat, ceva între iad şi planeta lui Superman, cu o poartă ca cea din Mordor, are consistenţa rocilor de stibină îngheţată. E drept că înfruntarea taberelor faţă în faţă şi obţinerea relicvei, plus vocea din off, seamănă destul cu începutul trilogiei Inelului. Însă regizorul reuşeşte cu adevărat să fie un creator de lumi. Ce era înainte doar desenat mai mult sau mai puţin vag, el pune în 3D o lume nemaivăzută până acum pe ecran. Splendidă şi originală, expresionistă, chiar dacă, aşa cum am spus mai sus, când şi când mintea ta cheamă în amintire succese mai vechi. Altceva decât Avatar, altfel decât The Lord of the Rings.

Acest Thor din film începe cu entuziasmul copiilor, fraţi diferiţi la fel ca în Legend of the Guardians: The Owls of Ga'Hoole, trece printr-o fază când crezi că Branagh îşi dezvoltă propriul King Lear modernizat şi ajunge la o înfruntare finală faţă în faţă ca în cele mai bune vechi westernuri. Şi pe lângă toate aceste jaloane curge un film epic, opulent, reuşit pentru genul său şi în acelaşi timp fără pretenţii, cu câteva clişee de final şi o cădere dragă americanilor (de la Aliens încoace). Sigur acesta e doar începutul, numărul unu. Cine ştie câte alte filme ne mai aşteaptă în viitor cu acest erou. Sunt doar nouă universuri în copacul vieţii. Pot să le ia la rând pe toate. În fond, în benzile desenate, Thor s-a luptat şi cu Hercule...

De ce să vezi Thor?
 pentru că Asgard te lasă cu gura căscată
 pentru că e nevoie de asemenea lecţii fie ele şi simpliste pentru a descoperi că familia e importantă şi părinţii trebuie respectaţi
 pentru uniforme şi arme
 pentru mitul în imagini
 pentru efecte reuşite
 pentru Idris Elba (vezi RocknRolla sau Luther), care îl joacă interesant pe Heimdall de la capătul podului, cu o transformare la fel de minunată ca a lui Orlando Bloom ca elf
 pentru universul care arată ca văzut prin telescop

De ce să nu mergeţi?
 dacă nu sunteţi fani ai filmelor după benzi desenate şi nu vreţi să intraţi în convenţia lor
 pentru că partea de pe pământ e debilă
 pentru prea multe bătăi 
 pentru urmăririle care trenează

 Nota noastră
7 / 10