Un Hangover feminin - Bridesmaids

De data asta, Apatow nu se întoarce ca regizor (această sarcină îi revine lui Paul Feig­), ci ca producător al unei comedii care promite să fie campioana sezonului estival şi care stabileşte standardul cu care toate se vor compara, până şi Hangover 2. Reuşeşte să fie, simultan, şi grobiană, şi tandră, şi fin observată şi e una dintre acele rare intrări în lista foarte scurtă a buddy movies-urilor cu femei (filmele cu o gaşcă de prieteni care trece prin aventuri tragice sau tragicomice sunt, de regulă, cu bărbaţi, pentru că există mitul că doar amiciţia masculină poate atinge acele proporţii mistice aducătoare de încasări masive). 

 

Totul pentru a fi domnişoară de onoare

Annie (Kristen Wiig, care e şi coscenaristă, confirmând faptul că dacă eşti actriţă şi vrei un rol bun trebuie să ţi-l scrii chiar tu) are 30 şi ceva de ani şi, după toate aparenţele, e o ratată. Însă, atunci când află că Lilian (Maya Rudolph), prietena ei cea mai bună, se logodeşte, ea e hotărâtă să fie o domnişoară de onoare perfectă. Deşi e singură şi falită, încearcă să supravieţuiască tuturor ritualurilor bizare şi scumpe impuse de Helen, amica bogată a lui Lilian. Şi are doar o şansă să facă lucrurile ca la carte... 

Aşadar, o rara avis şi un film care a zdrobit clişeul "băieţii nu vor să vadă filme despre fete". E bine scris, fără discuţie, dar umorul nu vine atât din dialoguri sau din acţiuni, ci din felul irezis­tibil în care Wiig îşi livrează replicile. În ciuda câtorva detururi în zona scârboasă, focusul rămâne pe Annie şi, în special, pe relaţia sa cu celelalte domnişoare de onoa­re, toate personaje feminine puternice şi hazoase. Iar Annie e, de departe, cea mai complexă: faţă de Lilian, atât de neruşinat de fericită într-o perioadă în care viaţa ei se duce de râpă, simte un amestec complex de bucurie şi de resentiment. 

Faţă de bine intenţionata, dar îngrozitor de iritanta Helen simte exasperare şi gelozie, iar legătura care se stabileşte între ea şi celelalte colege de suferinţă este una extrem de volatilă, care se rupe atunci când continuă s-o dea în bară şi să strice toate aranjamentele. Chimia dintre Wiig şi Rudolph e o încântare pentru ochi; cele două actriţe intră fără efort în ritmurile unor prietene care se cunosc de atâta timp, încât se înţeleg fără să aibă nevoie de cuvinte. 

Există o scenă dezgus­tătoare care sare pârleazul (chiar şi acela forţat de atâtea alte comedii gross out), dar, chiar şi atunci, în mij­locul gagurilor vomi­tive, există tuşe care întregesc caracterizarea. De fapt, niciun gag nu e atât de absurd încât să violeze credibilitatea eroinei şi simpatia pe care o simţim pentru ea. În ciuda unor scene de umor şocant, răutăcios sau burlesc care o marchează ca o "producţie Apatow", peli­cula rămâne, în fond, un studiu de caracter.

PS: Era şi timpul ca cineva să dea o spoială cool unei piese atât de delicios de zaharisite ca Hold On a celor de la Wilson Phillips.