Genericul de final de la Kung Fu Panda 2 curge interminabil, dar deloc surprinzător: este evident că efortul a fost unul monumental. În mod ironic, 3 D-ul ar fi trebuit să dea trudei colective un impact mai mare, însă filmul n-ar nevoie de această tehnologie: cu ochelarii pe nas, experienţa e cumva întreruptă, iar imaginile îşi pierd din luminozitate. Aşa că v-aş sfătui să-l vedeţi în 2 D, că merită: pelicula combină tehnici ca pixilaţia cu imagini care au splendoarea stampelor japoneze şi secvenţe de delir în cheie animé. La toate acestea se adaugă bătălii inventive şi petardante à la Jackie Chan şi un simţ picant al umorului.
Păunul, răul suprem
Atunci când Lordul Shen, un păun dement, creează o armă cumplită ca să-i decimeze pe toţi maeştrii Kung Fu şi să preia conducerea Chinei, Po şi prietenii săi luptători sunt trimişi să-l învingă. Dolofanul urs panda, adoptat de mic, trebuie să se lupte acum şi cu amintirile şi cu misterele care‑i înconjoară părinţii biologici. Povestea sună cumva cunoscut celor care au văzut primul capitol. Senzaţia de familiaritate e dată şi de vocile starurilor care se întorc: Angelina Jolie este Tigroaica, Dustin Hoffman e Shifu, Jackie Chan e Monkey, Lucy Liu e Viper şi Seth Rogen e Mantis.
Kung Fu Panda 2 lasă deoparte aventurile picareşti, din cele care dezvăluie caracterul eroilor şi le testează unitatea pe măsură ce bătăia finală se apropie. În schimb, Po & Co îl confruntă direct pe Shen şi armata sa de lupi. Şi acest lucru se dovedeşte a fi o misiune aproape imposibilă: cu toate că Tigroaica s-a antrenat pentru mai bine de 20 de ani în stilul hardcore, pumnii săi de fier nu se pot compara cu o ghiulea de foc (dar parcă ciclul de înfrângere-victorie-înfrângere-victorie devine prea mecanic).
Regizoarea Jennifer Yuh Nelson posedă un background în design şi în animaţie şi asta se vede - paleta ei superbă de culoare şi de detalii este bogată, însă precisă şi balansată (cineastul Guillermo del Toro a fost consultant creativ şi unul dintre coşmarurile lui Po poartă marca sa distinctivă). Binecuvântată este şi lipsa "surprizelor" pentru copii - nu există momente breakdance sau piese pop inepte, nici obositoare referinţe cinefile sau poante puerile. Po, excelent dublat vocal de Jack Black, e o combinaţie irezistiblă de bravură, naivitate, zăpăceală şi maţe prea lacome, de duritate şi de drăgălăşenie ursulină. Păcat că estetica atât de vivace e acompaniată de un story prea subţire, mai ales atunci când filmul pare, la un moment dat, hotărât să exploreze zone şi mai sumbre. Teama de a-l face pe Po prea ambivalent e nejustificată: spectatorul e deja pregătit să-l încurajeze orice-ar fi.