Interviurile Festivalului Enescu: Vadim Repin

O încăpere cu pereţi albi, canapele albe şi niciun alt element de sprijin este coşmarul oricărui operator conştiincios. Albul reflectă lumina şi scaldă cadrul într-o dominantă spitalicească. Dar nu avem timp să facem mofturi. Proaspăt renovatul spaţiu de conferinţe de la Sala Palatului este singura variantă pe care o avem, dacă vrem să facem un interviu cu Vadim Repin. Iar locul este, de fapt, cea mai mică dintre probleme. I se adaugă o întârziere considerabilă de avion, care dă peste cap tot programul de repetiţii, vine la pachet cu nervozitatea lui Zubin Mehta, etern nemulţumit şi irascibil vizavi de auditoriu şi întregeşte starea de tensiune aproape palpabilă care însoţeşte primul concert al Israel Philarmonic Orchestra. Toată lumea merge în vârful picioarelor, toată lumea izbucneşte mocnit pe la colţuri, toată lumea aşteaptă, parcă, se spargă un balon, care să repună ziua într-un făgaş prietenos. Vreau interviu cu Vadim Repin? Îl fac unde pot şi cât se poate de bine, în condiţiile date.

Vreau interviu cu Vadim Repin de mai multă vreme, dar se pare că, la fiecare ediţie de Festival Enescu, trebuie să existe un nume din galeria marilor vedete, la care accesul să fie ajustat de timp. Coincidenţă sau nu, ultimii au fost violonişti. Acum doi ani, aveam stabilite cinci minute cu Joshua Bell, iar echipa noastră a reuşit să îi smulgă opt. Acum, înţelegerea era pentru zece minute tops cu Vadim Repin, care au fost reduse fără comentarii la cinci. Rugămintea binevoitoare şi, cumva, jenată, a venit de la el însuşi, în condiţiile în care zburase de la Paris cu două ore în urmă, era aproape ora 18, nu repetase Ceaikovski îndeajuns, iar la 19:30 era concertul, după care se îndrepta direct spre aeroport. În condiţiile acestea, cele 12 minute de interviu final au fost nu atât un triumf personal, cât o probă de gentileţe şi bună-voinţă exemplare din partea sa.
 
Îl ascultasem pe Internet, mai devreme în aceeaşi zi, tot în scânteietorul Concert pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski. Pe lângă pasiunea pentru această partitură (pentru care se face vinovat şi superbul Le concert al lui Radu Mihăileanu), mă fascinase energia vecină cu abandonul pe care o simţeam în fiecare atac al lui Repin, în fiecare cadenţă. Şfichiuirea arcuşului pe coarde şi foamea de efecte noi mi-au făcut pielea de găină, fapt pe care i l-am mărturisit şi în interviu.
 
Am aşteptat din nou o epifanie muzicală în prima parte a concertului, atât cât am putut să rămân la Sala Palatului. N-a fost să fie. De ce? Poate pentru că miile de oameni adunaţi acolo, mai de drag, mai de conjunctură, nu mi-au dat voie să deschid un nou dialog personal cu muzica. Poate pentru că figura agasată (de sonoritate, de public, de excesele orchestrei) a lui Zubin Mehta m-a făcut să mă concentrez mai mult asupra lui. Poate pentru că oboseala şi preaplinul unei zile lăsaseră o urmă. Şi poate, doar poate, pentru că un pic din nervozitatea, emoţia, expectativa, oboseala şi preaplinul clipei se strecurase şi în Guarneri-ul lui Vadim Repin, ţinându-l la un pas distanţă de linia dintre execuţie şi magie.
 
TVR Cultural, miercuri 25 ianuarie 2012, ora 17:15 / duminică, 29 ianuarie 2012, ora 16:15.