Spectacolul O scrisoare pierdută s-a jucat în premieră la sfârşitul săptămânii trecute, în închiderea Festivalului Comediei Româneşti (festCO), cu o distribuţie care se anunţa cu totul de excepţie. După ce a montat recent O noapte furtunoasă la Teatrul la Cub de la Iaşi, Alexandru Dabija i-a selectat acum în noul Caragiale de la Teatrul de Comedie, pe Marcel Iureş, în Caţavencu, pe Marius Florea Vizante, în Tipătescu, pe Mihaela Teleoacă, în Zoe sau pe George Mihăiţă, în Dandanache.
Din păcate, nu toţi actorii reuşesc să fie la nivelul la care ne-am fi aşteptat în decorul destul de cenuşiu şi de auster semnat de Puiu Antemir. Poate cele mai mari deziluzii sunt Marius Florea Vizante - un Tipătescu perfect mediocru, care nu străluceşte prin nimic şi-şi interpretează tehnic şi detaşat rolul, şi George Mihăiţă, care, în mod cu totul neaşteptat pentru un actor de calibrul său, conturează fad un Dandanache "vechi luptător de la '48", căruia lipsa sigmatismului nu-i dă, din păcate, niciun farmec.
Mihaela Teleoacă nu acoperă feminitatea lui Zoe, pentru că soţia lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu nu este tot timpul numai "bărbată", ci are şi momente în care schimbă registrul, încearcând prin vulnerabilitate şi seducţie să-şi atingă scopurile. Însă personajul creat de Mihaela Teleoacă este mult prea încordat, cu tuşe violent îngroşate atunci când aruncă isteric cu ciuperci în bărbaţii vieţii ei. Nici Dragoş Hulaba nu excelează în personajul unui Pristanda, un poliţai al oraşului de astă-dată fără uniformă, stresat, bineînţeles, de "famelia mare" şi de "renumeraţia mică, după buget".
Scene de vârf
Marcel Iureş creează un Caţavencu versatil, de o ironie feroce, care poate totuşi să şteargă podelele ca să intre în graţiile lui Zoe şi poate juca o bătută moldovenească, exact cum o face şi în Ivan Turbincă, pus în scenă recent tot de Alexandru Dabija la Teatrul Act.
Pe de altă parte, cele mai bune şi originale momente din O scrisoare pierdută sunt cele interactive, cu alegători care strigă din public în actul al III-lea, cu un Caţavencu şi un Cetăţean turmentat care se plimbă senin prin sală, cu vorbele şi moacele savuroase ale lui Farfuridi (Florin Dobrovici, extraordinar în rol) şi cu discursul demagogic al lui Caţavencu (un Iureş, cu capul în mâini care stă să plângă). De asemenea, Zaharia Trahanache, prezidentul "Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii", este extraordinar interpretat de Valentin Teodosiu, care păşeşte mocăit şi se întinde tacticos, în somn, atunci când Zoe îl mângâie pe burtă. O apariţie cu totul nostimă este cea a Dorinei Chiriac, cântând melodii semnate de Ada Milea, un Cetăţean turmentat caraghios care însă parcă e rupt din registrul bufonului shakespearian şi nu din cel caragialesc, atunci când interpretează textele Îngeraşii de pahar sau Are ţara...
Repere memorabile
Regizorul Alexandru Dabija a avut de înfruntat memoria unor mari spectacole omonime, puse în scenă de Sică Alexandrescu (1948), de Liviu Ciulei (1972), de Radu Beligan (1979), sau, după Revoluţie, de Alexandru Tocilescu (1999). De asemenea, şi actorii au avut în spate modele extraordinare, aşa cum sublinia şi criticul Dan C. Mihăilescu în caietul-program: pe Alexandru Giugaru sau Petrică Gheorghiu în Trahanache, pe Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Costel Constantin în Tipătescu, pe Carmen Stănescu sau Mariana Mihuţ în Zoe, pe Niki Atanasiu sau Octavian Cotescu în Caţavencu, pe Ciulei sau Beligan în Dandanache, pe Ştefan Bănică sau Matei Alexandru în Pristanda, pe Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu în Farfuridi-Brânzovenescu.
Într-adevăr, nu e treabă uşoară să faci un nou spectacol Caragiale în 2011, în prag de centenar al dramaturgului, cu asemenea repere în spate. E de apreciat că Dabija şi unii actori (Marcel Iureş şi Valentin Teodosiu) au reuşit, pe alocuri, cu real succes să găsească chei noi de abordare şi că spectacolul de la Comedie merită cu adevărat văzut.