Spectacol, consum şi alienare - Transformers: Dark of the Moon

Cel mai proaspăt episod din seria Transformers trebuie văzut. Nu pentru că ar fi un film bun, ci pentru că altfel s-ar putea să nu fii considerat la modă. Ceea ce pierzi odată ce alegi să nu vezi un film precum Transformers: Dark of the Moon e timpul prezent.
 
Blockbuster-ul, ca mod hollywoodian de a gîndi cinematografia, nu e interesat de mesaj, cît de fascinaţie. În interiorul discursului său, domeniile realităţii (cultura, politica, sexualitatea, chiar şi comunicarea) se amestecă şi filmul ajunge să ofere tot mai multă informaţie şi din ce în ce mai puţin sens. Cu cît sînt mai izbutite în a produce media-realităţi în care fabulaţiile sînt extrem de realiste, cu atît producţiile cinematografice menţin mintea spectatorului într-o puternică stare de fascinaţie încît sensul acelor imagini nici nu mai contează. Fără conştiinţă, martor al reprezentaţiei impresionante de pe ecran, spectatorul e dezbrăcat de identitate şi lăsat să îmbrăţişeze spectacolul, pe care îl va căuta periodic, fiindcă lumea pe care i-o oferă acesta este mult mai vie decît cea a realităţii dinainte sau de după proiecţie.
 
Diferenţa între producţia hollywoodiană actuală şi cea clasică nu e de găsit în reţetele din spatele filmelor. Ele nu depăşesc convenţia narativă clasică a celor trei momente, ordine-dezordine-restabilirea ordinii. Diferenţa apare în modul în care sînt tratate ele ca mărfuri ce trebuie să intre pe piaţă. Hollywood-ul actual devine postmodern prin faptul că investeşte proiectele sale de top (cele în care plasează cele mai multe resurse materiale) cu ceea ce Baudrillard numeşte valoare-semn. Proiectele sînt ambalate şi plasate strategic pe piaţă - Battle: Los Angeles la începutul primăverii, Transformers 3 la începutul verii - ca şi cum ar fi colecţiile vestimentare care prefaţează fiecare sezon, sezoane care se vor împlini cu Pirates of the Caribbean sau Thor, dacă e vorba de primăvară, sau Captain America, dacă e vorba de vară. În realizarea acestor filme sînt folosite cele mai actuale echipamente digitale 2D şi 3D, iar imaginile spectaculoase, cu lupte supra-omeneşti şi explozii colosale, depăşesc logica realităţii, însă o depăşesc într-o formă atît de realist redată încît realul de pe ecran devine mai real decît realitatea însăşi[i]; şi, fiind exuberantă, plină de extaz, realitatea de pe ecran e cu atît mai mult realitatea dorită.
 
Dorinţa de a vedea filmul nu e ceva ce proiectul impune de la sine, prin valoarea sa, ci e tot un edificiu al sistemului, e ceva impus spectatorului prin mijloace comerciale. Valoarea-semn a filmului e construită prin investiţii. Trei milioane de dolari pentru treizeci de secunde de publicitate în timpul finalei Super Bowl din SUA, alte milioane de dolari în mărfuri adiacente (jocuri video, cd-uri cu muzica filmului, benzi desenate, jucării) prin care întreaga piaţă de divertisment să fie antrenată în prinderea persoanelor sub vraja realităţii paralele împlinite în film. Odată ce e instituită ca valoare-semn, pelicula devine un obiect care produce ordinea socială a momentului. Lumea se împarte între cei care au văzut şi cei care nu au văzut filmul, în care cei din urmă - precum în cazul celor care nu au fost la vot, sau celor care nu au trăit pe viu un eveniment anume - nu au voie să vorbească. Fiindcă ei nu sînt actori pe acest platou imens pe care oamenii se oferă ca indivizi şi Hollywood-ul aduce formulele după care ei să funcţioneze.
 
În acest sens, noul Transformers face tot ceea ce trebuie. Realităţile istorice şi politce ale anilor şaizeci-optzeci sînt răsturnate conform intenţiilor filmului: americanii trebuiau să ajungă pe lună înaintea ruşilor pentru că acolo se prăbuşise o navă extraterestră de pe Cybertron, iar primii sosiţi la faţa locului ar fi intrat în posesia elixirului (politic) al vieţii. Neil Armstrong şi ai săi poposesc pe lună şi investighează nava respectivă, astfel că mesajul său - cu pasul uriaş pentru omenire - capătă deodată un sens intergalactic. Dezastrul de la Cernobîl are în spate mişcările Decepticonilor refugiaţi pe Pămînt. Iar toate acestea merg perfect cu puţină fixaţie sexuală, livrată de această dată prin intermediul lui Carly Spencer, noua iubită a lui Sam Witwicky, interpretată de modelul britanic Rosie Huntington-Whiteley. Şi se desăvîrşesc în luptele, exploziile şi distrugerile generate de conflictul existent între cele două populaţii de pe Cybertron, conflict mutat pe Terra şi conflict din care pămîntenii au numai de cîştigat, fiindcă, în urma lui, Autoboţii jură credinţă veşnică omenirii.

Probabil că singura problemă pe care au avut-o autorii acestui film în a realiza un proiect perfect e că a existat deja un disc muzical cu un titlu care trimite la locul despre care personajele filmului vorbesc neîncetat: partea întunecată a lunii. Cum Dark Side of the Moon era ocupat, autorii au fost nevoiţi să se mulţumească numai cu Dark of the Moon, lucru care nu se simte prea tare, fiindcă au acoperire în astronomie şi cu sintagma aceasta. În care este vorba despre faza de debut a unei noi lunaţii, cînd astrul nu este vizibil deloc.