Toţi cinefilii români ştiu că Nae a realizat, pînă în prezent, cinci lungmetraje şi că este considerat cel mai bun regizor român al anilor '90. Mult mai puţini ştiu însă că, acum cîţiva ani, Nae Caranfil (ca Lars von Trier) a scris un "decalog al regizorului de film":
1. Să nu cedezi ispitei care-ţi şopteşte că eşti un artist damnat. Nu eşti.
2. Să nu umbli la simboluri, căci ele sacre sînt.
3. Să nu arunci vorbe de ocară către slujitorii tăi, căci nu te vor respecta.
4. Să nu preacurveşti cu spectatorul, dar nici cu critica.
5. Să nu furi de la aproapele tău, sperînd că nu-i suficient de aproape.
6. Să nu predici unor săli goale, căci de ridicol te vei acoperi.
7. Să nu ucizi umorul, căci el este ca apa rece pentru beduinul deşertului.
8. Să nu te lupţi cu dictatura în plină libertate, căci ipocrit vei fi.
9. Să nu înjuri libertatea sub dictatură, căci ipocrit vei fi.
10. Să pleci urechea la poruncile producătorului. Are şi el zece.
Un portret-sentimental al lui Nae, în peisajul "vălurit" al Noului Val românesc, trebuie să ţină cont (şi) de aceste reguli, încă valabile.
He did it his way!
Caranfil a demonstrat că nu este un artist damnat, în cele cinci filme pe care le-a realizat în 18 ani (cadenţa potrivită pentru un om reflexiv ca el). Printre regizorii români din aşa-zisa generaţie a Noului Val, Nae, ca într-o cursă sportivă, aleargă alături de ceilalţi "concurenţi", pe un traseu lateral, dar la final ajunge pe primul loc. Numeroase sînt motivele actualului său (provizoriu?) primat: în noul cinema românesc, nu există astăzi un regizor mai capabil decît Nae să creeze personaje indomtabile. Nu damnate, ci neîmblînzite.
Filantropica (2001) rămîne o mărturie a seriozităţii comediei care exprimă dubii în mod exuberant. În acest film, personajele "underground" au forme bine desenate, chiar dacă exprimă "contradicţii antagonice". Iar fenomenalul Gheorghe Dinică are eleganţa "şmecheră" a lui Vittorio De Sica - actor. Filantropica, operetă-morală despre post-români, este un film universal, în care personajele joacă toate rolurile din "commedia all'italiana" a lui Mario Monicelli şi Dino Risi.
În Filantropica, Nae Caranfil, care nu face niciodată rabat la calitatea scenariului sau la cea regizorală, creează "din nimic" o secvenţă antologică: aceea a WC-ul de bloc care devine catedrală.
Comediile lui Caranfil sînt sincere, pentru că hohotul de rîs şi zîmbetul interior se declanşează spontan: cînd sîntem numai noi şi comedia, rîdem din nou, singuri, ca nişte oameni liberi.
E într-adevăr greu să-l poziţionezi pe Nae în cadrul Noului Val, pentru că el este o gură de aer curat, iar libertatea lui auctorială o extinde pe aceea a celorlalţi regizori, la infinit. În timp ce, în ultimii 10 ani, cinematograful românesc făcea "valuri", Nae Caranfil, de vreo 20 de ani, face golfuri şi maree, unde şi tsunami.
Dar nu face parte din "mişcare": a început şi continuă pe un drum al lui, cu o voce singulară. (Nae ne averizase deja în secvenţa de karaoke din Filantropica: "I did it my way!"...)
Ceva durabil, din material atît de fragil
Uneori, Nae Caranfil pleacă urechea la poruncile producătorului, pentru că lui i se potriveşte (şi) un alt gen de film: de mare public, de megabuget (Restul e tăcere din 2007), de coproducţie internaţională (Dolce far niente din 1998). În 2011, Nae va începe să filmeze o altă peliculă cu superbuget, Alice în ţara tovarăşilor, un scenariu ambiţios şi complicat, povestea adevărată a cinci prieteni care îşi sacrifică tinereţea pentru un fals ideal. Cam atît am reuşit să aflu, pentru că restul... e tăcere şi secret.
Filmele lui, corale, interceptează momentul cronologic al spectatorului şi ne fac să re-trăim tragicomedia unei întregi comunităţi lovite de valul istoriei.
Nae Caranfil nu fură de la aproapele lui, pentru că s-a obişnuit să dea mai mult decît primeşte. Ca toate personajele sale (care sînt corpuri vii, nu intenţii raţionale), poartă în suflet o amărăciune exagerată, căci a suferit pe propria piele toate frustrările date de neînţelegerile reciproce.
Şi uite aşa a învăţat să nu ucidă umorul, afabulaţia lui necunoscînd popasuri şi mutîndu-şi deseori stilul. Cu o schimbare de cadru care se petrece fără zgomot; aparatul de filmat, epic şi revelator, se mişcă perfect lubrifiat, lipsit de ostentaţie şi fără "efecte speciale", pentru a crea un cinema entertaining, indispensabil pentru a forma acea cultură de masă care pentru România de azi e ca apa rece pentru beduinul deşertului.
Nae Caranfil e un regizor cu har, de cursă lungă, adevărat şi pur: în fiecare fotogramă castă a lui există o doză sănătoasă de senzualitate, aceea a cadrului bine făcut, care clădeşte "ceva durabil din material atît de fragil" (în Restul e tăcere regăsim atmosfera evocatoare din Nuovo Cinema Paradiso al lui Giuseppe Tornatore).
Nae nu are, ca alţi regizori din Noul Val românesc, gustul paroxistic al transgresiunii. El observă realitatea dintr-o perspectivă centrală, devenind un regizor implicat şi persuasiv.
E pericoloso sporgersi (1993), prima versiune a scenariului datînd din 1984 (anul în care Nae a terminat IATC-ul), a reprezentat un debut care a adus ceva nou, din punct de vedere formal: schimbă perspectiva, alternează trei puncte de vedere asupra aceleiaşi poveşti (naraţiune discontinuă: vă spune ceva? aţi auzit de Tarantino, Iñárritu şi Arriaga?).
Caranfil's Touch
Nae Caranfil nu preacurveşte cu spectatorul, dar nici (Doamne fereşte!) cu critica. Îşi priveşte publicul drept în ochi, lăsînd urme profunde de viaţă. Construieşte imagini care se exprimă în anacoluturi, pe înţelesul unui observator atent şi în acelaşi timp emotiv, cu magnetism şi spontaneitate naturală.
Filmele lui au miza contemporaneităţii, chiar dacă fac incursiuni în trecut (Dolce far niente - titlu fellinian, Restul e tăcere - titlu shakespearian).
Le vedem cu aceeaşi subjugare "maximalistă" pe care am experimenta-o în faţa unui mister "minimalist", fără însă a ne simţi răvăşiţi, pentru că Nae respinge demagogia, cabotinismul şi mistificarea.
Arta lui cinematografică este providenţială (şi uneori nesperată) în dimensiunea ei fabuloasă, brechtiană, pentru că trăim timpuri interesante şi totul evoluează. ("Viaţa e complexă şi are multe aspecte" spune Recuperatorul din Filantropica)...
Caranfil nu se acoperă niciodată de ridicol, chiar dacă predică unor săli goale (dacă asta se întîmplă, nu e întotdeauna vina regizorilor).
Toţi slujitorii lui îl stimează, pentru că are răbdare, ştie că actul filmic este plurivalent.
Cînd l-am vizitat pe platoul de filmare la Dolce far niente, la Roma în 1997, am remarcat consideraţia tuturor faţă de Nae, de la marii actori (François Cluzet, Giancarlo Giannini) la figuranţi, de la operatori la ultimul "angrenaj" al unei echipe internaţionale pe care o controla, cum spun italienii, cu mînă de fier în mănuşă de catifea, rămînînd un om sensibil şi timid (nu mi-l imaginez chinuind o actriţă aşa cum Lars von Trier a chinuit-o pe Björk în Dancer in the Dark...) Toţi erau fascinaţi de scenariul lui, o partitură cu ritm rossinian.
Nae Caranfil are o viziune şi o transmite în mod clar şi eficace. Gîndeşte polifonic, iubeşte complexitatea mecanismul şi ştie că fiecare lucru trebuie să-şi aibă locul potrivit şi propria logică. Filmele lui nu fac riduri: sînt impecabile şi cînd sînt imperfecte (Asfalt tango din 1996), pentru că merită să fie revăzute.
Discursul lui nu e disperat (Nae suferă pentru film, nu în film); a înţeles, înaintea celorlalţi, că nu te poţi hrăni cu patru capodopere, respingînd restul. Refuză tirania şabloanelor, pentru a-i restitui cinematografiei sale o dimensiune clasică, de autor al eternului prezent. Filmele lui ne văd pe noi cu aceeaşi curiozitate cu care noi le vedem pe ele.
Cîţi sînt regizorii care au încercat sistematic să-şi plaseze operele pe fundalul naşterii şi al maturizării propriei vocaţii?
Iată de ce, în acest moment celebrativ al cinematografiei româneşti, Nae Caranfil merită atenţie şi respect.