Câte ceva despre Nae Caranfil

Aprilie, 1978... Cu cutezanţa nesăbuită a adolescenţei, sun la uşa familiei Caranfil, de pe Mihai Bravu. Tudor Caranfil mă ştia din corespondenţa cu emisiunea sa Vârstele Peliculei, dar nimic mai mult. Surprins, mă primeşte totuşi în casă, unde-i pun în braţe un număr din revista şcolii, cu un articol al meu comemorativ despre Toma Caragiu, ca pretext pentru a-i cere un bilet la vizionarea specială cu Citizen Kane, prilejuită de lansarea volumului Romanul unui film: "Cetăţeanul Kane", la Sala Union. Nu ştiam că era începutul unei relaţii de mentor-discipol care în timp avea să evolueze pe coordonate aproape familiale - mai ales că veriga de legătură era de faţă: un băiat subţire ca trestia, imberb şi cu ochelari. Când m-a condus la lift, l-am întrebat: "Şi tu vrei să porneşti pe calea asta...?" "Da," a răspuns. Era primul meu schimb de replici cu Nae Caranfil.

Ne-am revăzut peste câteva luni, începând amândoi pregătirea pentru admiterea la regie - pe care am parcurs-o ca siamezii: şi la cursurile duminicale, şi la meditaţiile cu Lucian Bratu, şi la diversele vizionări la Cinemateca şi teatre, şi acasă, unde ne sfătuiam şi consultam împreună felurite materiale bibliografice. Nedespărţiţi am fost şi la examen, având amândoi nume cu "C": mereu aceleaşi serii de candidaţi, în aceleaşi săli... iar într-un final, pe lista admişilor, am figurat tot alături, despărţiţi doar de câteva sutimi de punct.

Aşa că a urmat armata, care întrucât multora le cam ia minţile şi face din om neom, a adus şi singurele asperităţi apărute vreodată în relaţia noastră - Nae fiind mai sensibil şi mai rebel totodată, iar eu, mai stoic şi mai disciplinat. Dar, cum spune o veche vorbă din popor, regăsită şi ca replică de impact în E pericoloso sporgersi ("Azi e nouă, mâine-i zece / Pula mea, armata trece!"), a trecut şi asta şi au urmat cei patru ani de studenţie, în care personalitatea cineastului Nae Caranfil a început să se contureze ferm şi impetuos...

În perioada acelor vizite dinaintea admiterii, îi văzusem câteva filmuleţe pe 8 mm, în care se ghiceau subtil tendinţele de mai târziu - cea mai închegată fiind povestea unui tânăr care, în mod straniu, începe să-şi vadă propriul chip în toate persoanele întâlnite în parc (chiar şi într-un cocker spaniol), până când, ajungând la podul peste lac, se vede pe sine însuşi oglindit în apă... într-un fel de togă albă, şi cu aureolă - pentru ca filmul să se încheie cu morala: "Şi omul l-a făcut pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui." Privind totul acum, din perspectiva celor treizeci de ani trecuţi de-atunci, şi mai relevante decât calităţile embrionare mi se par stângăciile tânărului cineast (de exemplu, cadre unsharff, sau subexpunerea finalului, fiindcă-i prinsese înserarea!), care aveau să constituie, cum e şi firesc, treptele formării sale profesionale.

Procesul a continuat, la fel de dinamic, în facultate. Nu încape nici o îndoială că, la fiecare sesiune, filmele lui Nae erau cele mai bune din clasa noastră. Semnificativă era capacitatea lui de a învăţa din propriile greşeli - deşi era mult prea mândru ca să şi le recunoască vreodată (dar, pe dedesubt, rotiţele subliminalului lucrau)... Bunăoară, la al doilea film din anul I, realizat împreună cu operatorul Cristian Comeagă, ne-am crucit cu toţii când Nae ne-a anunţat, senin, că după ce tăiase şi înşirase materialul, aruncase toate dublele şi cozile la gunoi! (Noroc că s-a repezit Comeagă la timp să i le salveze...) Independent şi je m'en fiche-ist ca întotdeauna, ignora într-o veselie rigorile impuse de programa universitară şi sistemul de lucru, mizând pe riscuri uriaşe şi câştigând cam de fiecare dată. Primul asemenea act de revoltă a fost în anul II, cu filmul-portret O voce în schimbare, despre fostul nostru camarad de armată, student la conservator, Dorel Dorneanu - DoDo. N-aveam voie să folosim, încă, dialoguri sincron (la studioul din Rahova neexistând echipamente pe 16 mm. pentru aşa ceva), dar Nae şi le-a făcut totuşi, în televiziune; lungimea maximă a filmului trebuia să fie de 10 minute, el a ajuns la 15 (spre revolta zgomotoasă a comisiei); eram obligaţi să predăm filmul la arhiva Institutului - iar Nae a predat... copia paralelă, montată din duble, păstrându-şi originalul. Avea şi de ce, fiindcă era un portret excelent, surprinzând cu profunzime şi acuitate atât trăsăturile personalităţii iconoclaste a lui DoDo, cât şi frământările de ordin general ale tânărului artist în formare.

Indiscutabil, marele eveniment I.A.T.C.-istic al acelor ani a fost Frumos e în septembrie la Veneţia, filmul lui Nae din anul III - "de platou", conform metodologiei - din nou câştigarea unui pariu ce părea fără sorţi de izbândă. Ni s-a impus să ecranizăm nişte piesuliţe sălcii, fără sare şi piper, reunite în grupajul Cinci romane de amor, de Theodor Mazilu (un dramaturg mediocru al epocii, căruia accentele de satiră socială îi cam umflaseră calibrul valoric). Singurul reuşit din toată seria a fost filmul lui Nae, care a avut sclipirea de geniu de a transforma scheciuleţul de pornire într-o parodie după L'année dernière à Marienbad, cu Dorina Lazăr şi Dan Condurache în rolurile principale. De data asta, vârsta începea să-şi spună cuvântul, iar Nae s-a dovedit capabil să stăpânească perfect mecanismele platoului de filmare, la un nivel extrem de complex pentru anul III de facultate; mai mult decât atât,...Veneţia se distingea printr-un umor inteligent şi fin, mult mai alambicat decât al textului iniţial, depliind acţiunea pe trei planuri: realitatea, transfigurarea şi visul - totul, filmat cu fluenţă şi stil, într-o cheie plastică extrem de expresivă, pe toată gama registrelor de la realismul satiric frust, la flou-ul poetic subtil al iluziei.

Totuşi, spiritul său atât de self-sufficient avea să-i mai joace lui Nae o mică festă, cu ocazia filmului de diplomă - povestea unei farse scăpate de sub control: în urma unui banc la telefon, făcut de doi liceeni singuri acasă (Marian Rîlea şi Stelică Nistor), un tovarăş cam trecut (Dorel Vişan) cu o nevestică fâşneaţă (Luminiţa Stoianovici), devine terorizat că i-a găsit urma un fost coleg de facultate, pe care el îl nenorocise în anii '50. Iniţial, fragmentul avusese conotaţii politice (el îl denunţase că citea cibernetică, şi nu era voie), dar lui Nae i s-a impus găsirea unei motivaţii inofensive (o explozie de la o ţigară aruncată aiurea). Deşi sub nivelul...Veneţiei, filmul a ieşit totuşi foarte bun: o comedie amară despre un proces de conştiinţă, o glosare peste coliziunea arbitrară a unor destine, în spectacolul greu inteligibil al vieţii. Fireşte, era lucrat cu mână sigură, comunica sensuri valide şi stârnea atât hohote de râs, cât şi emoţii meditative. Din păcate, un accent de încăpăţânare al lui Nae a dus la ratarea unuia dintre cele mai frumoase cadre: începutul, cu Dorel Vişan dormit agitat, filmat printr-o "pânză de păianjen" pe care se unduiau literele titlului: 30 de ani de insomnie. Catedra i-a pus în vedere autorului că "se poate interpreta" (ca trimitere la regimul comunist), aşa că Nae a schimbat titlul în 20 de ani de insomnie - fără să-i pice fisa că ăştia se suprapuneau la fix peste domnia lui Nea Nicu! I s-a recomandat să filmeze cadrul şi într-o variantă alternativă, cu titlul Pastile cu insomnie, dar a refuzat, convins că versiunea lui va trece. N-a trecut - şi, în final, nu i-a mai rămas decât să insereze un carton sec cu titlul amputat Insomnia, scris cu alb pe fond negru.

În anii de stagiu la Buftea care au urmat, Nae a lucrat ca asistent la foarte puţine filme (nu suporta, neam, posturile subalterne), ilustrându-se mai mult ca actor (în Salutări de la Agigea, Promisiuni, În fiecare zi mi-e dor de tine), îndeletnicire pentru care de asemenea avea date certe, compunând portrete credibile şi hazlii. Între timp, lucra la scenariile viitoarelor sale filme - începând cu o poveste despre viaţa culturală a unui orăşel de tip Caracal, unde ne făcuserăm armata (care a cunoscut multe variante succesive, înainte de a se concretiza sub forma admirabilului său debut), pe lângă care mai punea la cale şi un scenariu inspirat vag din prima parte a volumului În căutarea filmului pierdut, în care Tudor Caranfil relata destinul celebrului Independenţa României din 1912. Cu aceste planuri în valiză, Nae "a ales libertatea" - dar nu pentru mult timp, căci numaidecât s-a făcut 1989, iar anul 1990 l-a regăsit din nou acasă, străduindu-se să pună pe picioare filmul despre Caracal - intitulat în acea fază Duminici cu bilet de voie.

I-am fost secund, şi am putut vedea cât evoluase băietanul cam împiedicat din urmă cu zece-doisprezece ani, metamorfozat acum într-un cineast riguros, intransigent şi cu un remarcabil spirit de sinteză. Cele câteva luni de lucru împreună, în vara-toamna lui 1990, au constituit o experienţă stimulativă şi plină de bucurii - căreia trebuie să-i recunosc şi valenţele instructive: personal, am învăţat de la fostul meu coleg de facultate o lecţie inestimabilă în ceea ce priveşte organizarea probelor cu actori - preluându-i şi dezvoltându-i metodele doi ani şi jumătate mai târziu, când am debutat la rândul meu.

Din păcate (sau nu... căci în tot răul e şi-un bine), acel proiect a avortat în scurt timp, din cauza saturnianului său patron, Mircea Daneliuc, care ca director al casei Alpha Films Internaţional băga în producţie filme ale debutanţilor, anume ca să le saboteze şi să le folosească fondurile la propriile lui pelicule. Pe măsură ce se apropia data de începere a filmărilor, Daneliuc făcea tot ce putea ca să falimenteze Duminici cu bilet de voie - ceea ce a şi reuşit, spre sfârşitul anului. Nae a pornit în căutare de fonduri, drept pentru care Daneliuc (despre care e greu să spui dacă era un producător mai incapabil decât răuvoitor, sau viceversa), a mai avut şi nesimţirea să-l acuze, la un talk-show, că "după ce mi-a cheltuit banii, s-a pierdut ca măgaru-n ceaţă". Numai că, vezi dumneata, taman în acea vreme măgarul se-ntorcea din ceaţă, cu nişte francezi la subraţ, şi nici gând să se mai apropie de sinistra Alpha. Filmul s-a făcut în condiţii realmente profesioniste, devenind splendidul E pericoloso sporgersi - de departe cel mai bun film românesc al anilor '90.

Pentru a nu risca prea mult să repet câte ceva din toate cele ce s-au spus despre acest film (că, pe bună dreptate, s-au spus destule), prefer să inserez aici un aspect mai puţin cunoscut, privind finalul. În prima variantă, la care lucrasem ca secund, acţiunea se petrecea în prag de iarnă - şi, în încheiere, cele trei destine se adunau iar, într-o nouă convergenţă, adăugând o neaşteptată notă tragică poveştii comic-liric-amărui de până atunci: Eleva pleca la Bucureşti, cu trenul, ca să-şi încerce norocul ca aspirantă la actorie; Actorul, cu autocarul trupei sale, lua acelaşi drum; şi tot într-acolo se îndrepta şi Soldatul, cu un camion de trupe, căci tocmai se dăduse alarma - o alarmă care nu mai era exerciţiu... Pe ecran apărea titlul: 21 decembrie, 1989...

În a doua variantă, însă, filmările erau programate vara, aşa că rapelul la Revoluţie nu se mai putea face - ceea ce l-a determinat pe Nae să aleagă o nouă formulă de final - divergentă de astă dată, spre deosebire de versiunea convergentă dintâi. Conform unei opinii pe care o împărtăşim amândoi, primul final era mai percutant, câtă vreme al doilea are valenţe de generalitate mult mai profunde.

... Şi pentru că dacă mai continuu mult pe direcţia asta voi ajunge să scriu o monografie Nae Caranfil, nu un simplu articol-portret cu ocazia zilei lui de naştere, profit de faptul că prin această zonă se opresc lucrurile mai puţin cunoscute, dar semnificative şi interesante, pe care le-am avut de spus despre el, în baza prieteniei noastre de trei decenii deja, şi încerc să formulez o concluzie.

Deşi situate net sub valoarea debutului, Asfalt tango şi Filantropica au confirmat cu prisosinţă profesionalismul şi simţul artistic al cineastului Nae Caranfil, alcătuind un fel de triptic-punte peste hăul cinematografic al perioadei dintre filmul românesc comunist, prost dar mult (şi, ca să fim drepţi, cu destule valori disparate, chiar dacă nu reuşise să şi le coaguleze într-o personalitate culturală proprie), şi filmele noii generaţii, care pentru prima oară în istorie definesc o identitate substanţială, de largă recunoaştere internaţională, a cinematografiei româneşti. Sau, mai metaforic - şi, de ce nu, sentimental - spus, Nae e cel care ne-a ţinut în viaţă.


7 septembrie, 2009, h. 09:30-12:02
Bucureşti, România