În acest moment, am nevoie de o introducere. Una beton. Una despre ce lume paralelă e un festival de film. Despre cît de bolnavă a fost cea de-a 61-a a Festivalului de la Veneţia, unde pedofilia a făcut casă bună cu avortul, donarea de spermă la cuplurile de lesbiene, schizofrenia, sadomasochismul, euthanasia şi filmul lui Mircea Daneliuc, Ambasadori, căutăm patrie. O introducere în care să pregătesc discret terenul pentru cele două filme "comunicante" despre care vreau, de fapt, să vorbesc în continuare, pentru a nu părea paraşutate fără motiv într-o revistă obsedată de lumile virtuale. În fine, o introducere în care să invoc nişte citate deştepte din cineva cu greutate, despre determinism biologic, obsesie sentimentală, dragoste eternă sau reîncarnare. Oricît aş încerca însă, nu reuşesc să comprim toate acestea într-o uvertură care să n-aibă nimic forţat, aşa că mai bine mă opresc aici. Oricum, s-ar fi văzut de la o poştă că bat apa în piuă pentru a ajunge cît mai repede unde mă doare. Sau, mai bine zis, unde îi doare pe fiecare dintre protagoniştii celor două filme cu care deja v-am ameninţat şi care s-au putut vedea, huidui şi aplauda la Veneţia în acest an: Birth de Jonathan Glazer şi Enduring Love de Roger Michell.
La drept vorbind, nici nu puteam concura cu "opening"-ul beton al celui mai bizar şi mai subevalat film din competiţia festivalului, al doilea regizat de Glazer după bomba pop de-acum trei ani, Sexy Beast. În pregenericul de la Birth, un bărbat face jogging în Central Park. Camera de filmat pluteşte insinuant şi ameninţător în spatele lui, de parcă ar luneca pe gheaţă subţire. Răceala şi rarefierea peisajului hibernal (redat aproape în alb-negru de operatorul lui Elephant, Harry Savides) nu prevestesc nimic bun şi-ţi dau fiori crunţi pe şira spinării. Brusc, cursa încetează. Un infarct sau o decizie brutală de scenariu şi bărbatul se prăbuşeşte la pămînt. Camera îi priveşte agonia îndelung, de parcă n-ar vrea să plece cu mîna goală de la locul accidentului, iar această stranie senzaţie că sîntem martorii unei "preluări" invizibile e întărită de scena imediat următoare în care se produce "transferul". Şi anume, naşterea, care dă titlul filmului şi ocupă întreg genericul de început, desăvîrşind una dintre cele mai explicite şi totodată misterioase reîncarnări redate vreodată pe ecran. Zece ani mai tîrziu, văduva interpretată de Nicole Kidman, Anna, e gata să treacă peste moartea soţului ei şi să-şi refacă viaţa alături de alt bărbat, dar îşi vede planurile curmate de apariţia intempestivă a unui puşti de zece ani care pretinde că este încarnarea răposatului, că o iubeşte şi că nimic pe lumea asta nu-i va schimba sentimentele pentru ea. Ne aflăm pe teritoriul alunecos dintre paranormal şi şarlatanie şi nu voi comite imprudenţa de a dezvolta nici un pic intriga acestui film care-şi menţine cu graţie echilibrul între cele două extreme pînă aproape de final cînd îţi livrează surprinzătoarea revelaţie şi rezoluţia. De neghicit, credeţi-mă. Majoritatea n-a perceput în această poveste riscantă, explorată cu tact şi eleganţă de Glazer, decît premisa unei legături bolnave şi s-a grăbit să-i sancţioneze îndrăzneala. Poate că bizareria ideii te poate ademeni în capcana unei anomalii sentimentale, făcîndu-te să crezi că asişti la o poveste de dragoste între o femeie şi un copil. Nimic mai fals. Birth este, în esenţă, o melodramă metafizică despre imposibilitatea de a trece peste durerea trecutului, despre nevoia de a te agăţa orbeşte de orice îţi poate readuce confortul unei iubiri pierdute. Gîndiţi-vă la spanacul de Ghost reîncălzit de Kubrick şi sînteţi pe-aproape.
Într-un fel, se poate spune că întreg plotul trădează disperarea unei femei ce-şi imaginează piedici care s-o ajute să iasă din impasul în care se află. Dar pentru o femeie care a iubit intens, nici o piedică nu e insurmontabilă. În dorinţa ei confuză de a-şi recăpăta bărbatul, redată cu o remarcabilă economie de mijloace de o Kidman, nici un miraj nu e de neatins. Numiţi-o legătură bolnăvicioasă, dacă vă ajută cu ceva. Dar, pe măsură ce-şi joacă absurditatea poveştii pînă-n pînzele albe, filmul îşi desăvîrşeşte, paradoxal, propria-i logică, iar aceasta nu poate fi decît a simţurilor. În aceste condiţii, finalul beton e şi el asigurat.
Înainte de-a vă băga şi mai tare în ceaţă, trec la următorul pacient: Daniel Craig în Enduring Love, adaptare temerară după un roman coroziv de Ian McEwan. Şi aici, "opening"-ul este o adevărată piesă de rezistenţă. Decorul e pastoral, în culori tari, şi nimic nu pare să tulbure liniştea unui cuplu ieşit la iarbă verde. Poate doar cererea în căsătorie care dă semne că urmează. Şi ştim din viaţă că o astfel de mişcare necesită timp de gîndire şi poate provoca mici cutremure existenţiale. Din cîteva priviri şi ezitări e suficient să înţelegem că bărbatul a aşteptat mult pînă să facă acest pas pentru a-şi instituţionaliza relaţia. Şi că încă mai aşteaptă ceva, poate un semn divin, cum că se află pe drumul cel bun. Şi-atunci se-ntîmplă: un balon picat din cer şi scăpat de sub control taie cîmpul. În balon se află un copil, iar cîţiva oameni de la faţa locului, printre care şi personajul lui Craig, sar în ajutorul bătrînului care încearcă să-l strunească. Întreaga secvenţă pare onirică, accentuat de roşul violent al pînzei balonului, dar sfîrşeşte coşmaresc: balonul îşi recapătă echilibrul şi se înalţă la cer, cei care s-au agăţat de el se desprind rînd pe rînd, dar pentru cel care o face ultimul aterizarea e tragică. De la acest incident începînd, eroul nostru e-ntr-o cădere continuă. O dată pentru că tortura psihologică nu-i dă pace, făcîndu-l să se simtă vinovat de moartea celui care s-a desprins ultimul de balon; şi-apoi, pentru că în urma misiunii de salvare se pricopseşte cu un ciudat care vorbeşte-n dodii religioase şi începe să-l hărţuiască, spunîndu-i că ei doi sînt meniţi să fie împreună. Dispozitivul e asemănător cu cel din Birth: pe de-o parte, teama de a te implica serios într-o relaţie, pe de-alta, un intrus suav care-ţi exploatează nesiguranţa şi impulsul de a îmbrăţişa o pistă destabilizatoare. Sau obsesiv-bolnăvicioasă. Filmul lui Michell n-are însă nimic din bizareria manifestă din Birth: la urma urmei, o relaţie între doi bărbaţi, mai ales în condiţiile date, e cum nu se poate mai fezabilă. Există însă, la fel ca-n Birth, atît sugestia unui determinism biologic, cît şi tentaţia de a considera întreg plotul un exerciţiu de imaginaţie al eroului care-şi construieşte obstacole virtuale în calea propriei evoluţii sentimentale. Tentaţie cu atît mai justificată cu cît personajul lui Craig este scriitor. La fel ca Nicole Kidman, Daniel Craig e o prezenţă impenetrabilă, aproape frigidă, incapabilă de iubire, şi pare prizonierul unor forţe subterane pe care nu şi le poate explica. Rezoluţia din Enduring Love este mult mai violentă decît cea din Birth, filmul însuşi virînd-o - poate simplist - înspre thriller şi sfîrşind cu două înjunghieri brutale. Ambele filme încapsulează însă ambiguitatea aceluiaşi sentiment din titlul romanului scris de McEwan, Enduring Love: dragostea care durează la nesfîrşit, dar care este atît de greu de îndurat.