De Valentine's la tele: anti-poveşti de dragoste - Birth

Da, recunosc: îmi place mult Nicole Kidman. Mi-a reţinut atenţia în Moulin Rouge şi mi-a captat-o definitiv în The Hours (unde aducea mai mult a Nicole cea de dinaninte de modificările chirurgiei plastice, dar asta este o altă poveste).

În Birth ea joacă rolul unei tinere văduve (Anna), încă incapabilă să treacă peste drama pierderii soţului la un deceniu de la moartea acestuia. După 10 ani de doliu, curtată intens de un pretendent (Danny Huston - suficient de rigid ca sa fie credibil în rolul burghezului din Upper East Side), decide să îşi continue viaţa alături de el. Intruziunea unui puşti de 10 ani (născut chiar în momentul morţii soţului ei) care pretinde a fi reîncarnarea decedatului, îi reanimă trăirire şi îi redeschide rănile.

Filmul e caracterizat de o lentoare voită, totul e în uşor slow-motion, sugerând procesele mentale complexe, de adaptare de noua situaţie - posibilitatea ca tânărul Sean sa fie reîncarnarea fostului soţ al Annei, neîncrederea iniţială eclipsată de dorinţa incontrolabilă ca acest lucru să fie posibil şi, mai apoi, adevărat. Prim-planul lung, cu un zoom lent pe chipul Annei la operă, urmând imediat scenei prăbuşirii copilului Sean în holul clădirii, demonstrează din nou veleităţile interpretative ale lui Kidman: privirea ei adună şi exprimă un amalgam de emoţii - tulburare, surprindere, durere şi dorinţa de a crede. Întreruperea firului gândurilor sale de către Joseph (Huston), readucerea pentru câteva clipe în realitate, o fac să tresară, speriată.

Figura angelică, uşor androgină, aleasă pentru Kidman subliniază fragilitatea ei emoţională şi mă duce cu gândul la gingăşia unei păpuşi de porţelan pe o margine de raft, într-un echilibru precar între existenţă şi evadare într-o altă lume, a întunericului minţii. De fapt, scena finală a filmului, în care Anna cade pradă unui acces isteric (chiar pe plaja pe care se văzuse prima oară cu Sean-soţul) după oficierea ceremoniei nupţiale cu Joseph, conturează micul, dar iremediabilul pas către acea lume.

Înţelegerea personajului lui Cameron Bright, în rolul copilului Sean, îmi scapă printre degete: mi-ar plăcea să îi citesc jocul ca pe acela al unui îndrăgostit profund, cu o intensitate a privrii aproape insuportabilă, dar parcă ceva lipseşte. Şi asta mă aruncă în extrema cealaltă: Bright portretizează un băieţel lipsit de personalitate, care îşi asumă un alter-ego pentru că propria sa identitate i se pare fadă şi neinteresantă. Însă nu e cazul să zăbovim prea mult asupra acestui aspect: în fond e vorba de un copil de 10 ani, care, potrivit etapelor dezvoltării mentale studiate în psihologie, nu e capabil de sentimente de iubire autentice la o vârstă atât de fragedă.

Birth e un film ambiguu care lasă mai multe fire ale poveştii nedezlegate. El poate fi văzut prin mai multe prisme: ne putem centra pe trauma Annei, care nu poate să renunţe la amintirile şi sentimentele faţă de soţul pe care l-a iubit imens şi de care a fost prea curând văduvită; sau putem căuta indiciile legate de posibilitatea reîncarnării (de fapt titlul peliculei bate în această zonă) şi de adevărul spuselor copilului Sean. Indiferent ce opţiune am alege, cert este că filmul trebuie savurat pentru calităţile sale vizuale, interpretarea lui Kidman, apariţiile poignante ale lui Lauren Bacall, în rolul mamei autoritare a eroinei. Şi bineînţeles pentru coloana sonoră a lui Alexandre Desplat (nominalizat la Globul de Aur pentru coloana sonoră din Girl With a Pearl Earring), o muzică misterioasă şi învăluitoare, cu un subton obsedant.


P.S. E interesantă alegerea celor de la HBO pentru "pachetul" de Valentine's de anul acesta. Două filme foarte bune (de Oscar chiar în cazul unuia dintre ele), atât Birth cât şi Closer nu sunt filme de dragoste în sensul tradiţional al genului. Sigur, ele au numeroase elemente specifice (mai puţin finalurile fericite) dar accidental (sau poate nu...) ambele se constituite într-un fel de anti-poveşti de dragoste, fiindcă personajele lor, dintr-un motiv sau altul, nu îşi găsesc locul lângă persoana iubită şi trebuie să se mulţumească cu opţiunea second-best (vezi destinul celor două Anne, din cele două filme).