Totul începe într-o atmosferă á la Guillermo del Toro, cu o secvenţă din anul 1937, din timpul Războiului Civil Spaniol. Un grup de republicani năvăleşte într-un circ în mijlocul reprezentaţiei şi recrutează ad-hoc întreaga trupă. Printre ei, Clovnul Trist (Santiago Segura), care, înarmat cu o macetă tranşează trupele franchiste şi rămâne ultimul supravieţuitor al măcelului. Ajuns în închisoare, clovnul îi transmite băiatului lui, Javier, dorinţa de răzbunare.
Interpretare a trecutului într-o cheie de bandă desenată, chiar dacă nu este originală (vezi Watchmen sau Hellboy), filmul reuşeşte mereu să devină atrăgător. E acel cum ar fi care deschide orice fantezie şi suspendă realitatea. Primul act este şi singurul moment reuşit al filmului, un fel de promisiune nerespectată, pentru că regizorul spaniol pur şi simplu nu ştie când să se oprească.
Următorul moment ne trimite în 1973. În atmosfera cenuşie a regimului franchist, Javier (Carlos Areces) intră într-o trupă de circari condusă de Sergio (Antonio de la Torre), clovnul care mărturisea că dacă nu ar fi făcut copiii să râdă, ar fi ajuns criminal. Din prima zi se îndrăgosteşte de trapezista Natalia (Carolina Bang), amanta lui Sergio, şi flirtul lor se termină într-o baie de sânge, când amantul gelos îi descoperă într-o noapte într-un parc de distracţii. Aici este momentul în care logica se opreşte şi începe un carnaval strident de mutilări şi auto-mutilări. De la Iglesia confundă catharsisul cu obscenitatea şi începe să livreaze şoc pe pâine într-o încercare disperată de a realiza un film cult.
Şi aşa, Javier se răzbună pe Sergio, se ascunde în pădure, trăieşte din leşuri de animale, pentru a ajunge tocmai în casa colonelului care i-a omorât tatăl, îl muşcă pe Franco la o partidă de vânătoare, îşi pune cu sodă caustică şi fier de călcat o mască a răzbunării, îşi omoară călăul şi se întoarce în oraş, obsedat de Natalia. Finalul e un fel de King Kong fără gorilă, sau o referinţă la North by Northwest al lui Hitchcock (pentru că regizorul a ţinut morţiş să explice tot ce se putea din film), cu poliţia trăgând o ploaie de gloanţe asupra unei cruci imense pe care se desfăşoară lupta dintre cei doi clovni rivali, în prezenţa, şi apoi absenţa definitivă, a domniţei.
Alegoria filmulului este atât de străvezie încât e aproape incorect să te oboseşti să o descifrezi. Deci, Spania este o trapezistă frumoasă şi uşuratică pentru care se bat doi clovni (naţionaliştii şi republicanii) care reuşesc s-o omoare din prea multă iubire. Din toată adunătura asta de senzaţional şi excentric, ce lipseşte cu desăvârşire este empatia. De la Iglesia uită în vâltoarea evenimentelor că Javier, ca personaj principal, trebuie să fie cât de cât simpatic. Monstrul virgin cu machiaj gros şi şuncile expuse la vedere timp de două ore nu reuşeşte să provoace nici măcar milă. Te lasă rece.
Cu toate astea, cred că singurul lucru la care poate fi folosit cu încredere filmul este speriatul musafirilor care uită să plece. Ar trebui un DVD cu Balada în fiecare apartament măcar pentru auto-apărare. Asta pentru că unul din puţinele momente interesante de la proiecţie a fost amuţirea cuplului zglobiu de lângă mine. Aceeaşi fată care râdea subţire de băiatul grăsuţ fugărit în fundul gol prin pădure de un mistreţ, a încetat brusc orice comentariu când clovnul nostru şi-a lipit fierul de călcat de obraz şi a luat o fâşie de piele în timpul procesului. Nu-mi dau seama care a fost procesul de selecţie, oricum locurile au rămas imediat libere.
Oricât de violent şi extravagant s-ar vrea, Balada triste de trompeta nu face altceva decât să livreaze o lecţie de cultură civică pe o temă cuminţică - "răzbunarea e un lucru rău". Nu poţi pretinde să obţii un film cult când te repezi să explici tot ce se întâmplă în el, aşa cum face de la Iglesia cu metaforele şi citatele lui. Era limpede la ce se referea, doar modul lipsit de subtilitate prin care o face este defectuos. Dispariţia şocului vizual încheie abrupt orice legătură cu balada spaniolului.