Aparent, regizorul spaniol Alex de la Iglesia (Ziua Bestiei, Perdita Durango, O crimă perfectă) realizează o poveste de gen, sângeroasă şi sexuală, ducând tema triunghiului amoros la un paroxism care frizează demenţa. Debutul poveştii, însă, plasat în timpul Războiului Civil spaniol, precum şi imaginile de arhivă care ilustrează genericul, ancorează filmul în istorie şi ne sugerează că avem de-a face cu mai mult.
Ne aflăm în 1937, punctul de vârf al Războiului Civil spaniol. Membrii unui circ sunt recrutaţi cu forţa de către armata republicană. Din momentul în care unul dintre clovni masacrează de unul singur, înarmat doar cu o macetă, un întreg pluton de fascişti, este clar că dezideratele de realitate şi de realism cinematografic au fost suspendate de către scenaristul-regizor Alex de la Iglesia, în favoarea unei irealităţi mai profunde şi mai ofertante estetic.
Imaginile de pe generic mixează fotografii reale din timpul războiului şi din timpul dictaturii lui Franco cu imagini ale monştrilor din cinematografia horror holly-woodiană (Frankenstein, vârcolaci etc.), oferind cheia corectă de lectură a filmului.
Un triunghi amoros
Secvenţele de arhivă, din timpul boomului economic al franchismului, fac treptat trecerea spre Madridul anului 1973, când e plasat tot restul filmului. Javier, fiul clovnului trist ucis de franchişti, se angajează, la rândul său, pe post de paiaţă "care încasează", la un circ ambulant.
Aici, se îndrăgosteşte de frumoasa acrobată Natalia, terorizată de amantul ei, Sergio, "clovnul vesel", un tip de o violenţă extremă. Este clar, din secvenţa viziunii în care Sergio pare a-l ucide pe tatăl lui Javier, care-l îndeamnă să se răzbune, că, de la un anumit moment, "paiaţa tristă" identifică în clovnul sangvinar şi tiranic forţele Răului care i-au ucis tatăl şi i-au mutilat copilăria.
Odată demarată, competiţia dementă pentru inima senzualei Natalia capătă accente groteşti, ducând situaţia până la paroxism. Extrem de violent şi sexual, filmul are scene a căror duritate şi intensitate e greu de suportat. Te ajută aerul general de irealitate, de "glumă" grotescă a unui cineast care exorcizează demonii lui şi ai naţiunii căreia îi aparţine.
Filmul regizorului spaniol descrie imanenţa Răului în societatea franchistă, chiar şi în cea aparent prosperă a anilor '70, felul în care o tragedie istorică mutilează ireversibil destinele şi personalitatea supravieţuitorilor. În demenţa sa sangvinar-grotescă, Javier este o victimă, atât a copilăriei distruse de fascişti, cât şi a imposibilităţii de a fi bărbatul instinctual pe care şi-l doreşte Natalia.
La un moment dat, orice regizor spaniol important trebuie să-şi creeze opera în care să se răfuiască cu franchismul şi cu răul adus de acesta societăţii postbelice. Un cineast precum Carlos Saura şi-a construit mare parte din operă (creată chiar în timpul dictaturii lui Franco) în acest sens, iar Pedro Almodovar, cineast mai puţin implicat politic într-un mod direct, şi-a făcut "datoria" cu filmul La mala educacion / Proasta creştere. Filmul antifranchist al lui Alex de la Iglesia poartă "marca" autorului său: un film de gen, flamboaiant şi excesiv, postmodern şi suprarealist.