Cea de-a şaptea artă, cu sau fără găselniţe tehnologice aduse la zi, e magică. Niciuna dintre celelalte surori nu reuşeşte să le îmbine pe toate, să emoţioneze şi să aducă mereu alt unghi de vedere asupra vieţii, aupra lumii. Şi, dacă vedeţi filmul acesta, vă veţi convinge de asta. Regizorul J.J. Abrams (care a trecut prin toate - a fost şi scenarist, şi producător, şi în spatele camerei) ne oferă acum un SF, cel mai frumos omagiu acestui gen cinematografic, maestrului Spielberg (cred că s-a amuzat foarte tare) şi cinema-ului în general.
Povestea e, aparent, simplă. Dar merită neapărat să vedeţi cum o scrie şi o montează în imagini regizorul, cu scene de un farmec aparte şi haz nebun care alternează cu unele de acţiune pură ca în cele mai bune şi sofisticate blockbustere cu efecte speciale. Scena accidentului de tren, de exemplu, este năucitoare, perfect montată, demnă de premii. Un grup de elevi prepuberi filmează pe Super 8, seara, un filmuleţ pentru cel care vrea să participe la festivalul de filme horror. Întâmplarea face ca pe lângă gara lor părăsită unde filmau să aibă loc un devastator accident de tren. Tensiunea creşte pe măsură ce militari ocupă zona şi evacuează oraşul. Copiii vor sta în faţa răului, iar în final fiecare decide ce e mai bine pentru sine.
Filmul e un deliciu de privit. Vă rog, faceţi un efort, mergeţi la cinema. Căci altfel pierdeţi enorm. Grupul de puşti, care aduce cu cel din clasicul Stand by Me e urmărit în mii de detalii nostime, în intimitate. La şcoală, împreună, vorbind nesfârşit despre hobby-ul lor - filmul cu strigoi, acasă la unul sau la altul, la filmări. Imaginile sunt clare, camera mobilă, iar replicile delicioase, reuşite. Se simte mereu în jurul lor bucuria de a juca, simţi că şcoala s-a terminat şi a început vacanţa, că regizorul ştie şi e atent la detaliile mici, de cotidian, de ce nu, din propria copilărie, realiste, foarte convingătoare, toate ataşante.
Regizorul are flerul de a pune lumina pe actori pe care i-am văzut mai mult în plan 2 - absolut excelenţi taţii - poliţistul matur şi îngrijorat (Kyle Chandler pe care îl ştiţi din serialul tv Early Edition / Viitorul începe azi şi Ron Eldard, aici cu perciuni şi zdrobit de vină şi alcool (vezi serialul tv Blind Justice), plus copiii, al căror joc teribil, electric te lasă cu gura căscată de uiţi că sunt copii şi ţi-ai dori să ai parte de asemenea implicare şi talent şi la actorii români. Cel puţin Elle Fanning, sora Dakotei (poate aţi văzut-o în filmul Sofiei Coppola, Somewhere) este uimitoare. Foarte frumoasă, foarte talentată, avem o viitoare mare vedetă aici.
Filmul, cu excelent suspans şi doze masive de surpriză, uneori în maniera lui Hitchcock, poate funcţiona şi ca teatru radiofonic, atât de impecabil funcţionează din punct de vedere sonor (şeriful la benzinărie, lucrătorul de la electrică pe stâlp, tunurile soldaţilor). De altfel, acesta este cel mai gălăgios SF pe care l-a văzut, un film la care montajul efectelor sonore contează mai mult decât cele vizuale, iar muzica este o mare bilă albă. Căci alien-ul nu este arătat până la sfârşit, iar asta plus accentele de fond măresc tensiunea considerabil.
O poveste despre un extraterestru rătăcit aţi tot văzut. Însă cea de aici se citeşte pe mai multe planuri şi straturi. Avem alien-ul şi soldaţii care vor să deţină puterea, dar şi relaţii tată-fiu, tată-fiică adolescentă, coleg-colegă la primele adieri şi tatonări erotice. Un film despre pasiune, despre prietenie, despre creativitate, despre comunitate şi comuniune care transcende rasa. Un film american care pentru prima dată după mulţi ani nu mă deranjează cu bârne în ochi despre patriotism. Contează doar povestea, care e foarte bine articulată.
Pentru că balanţa între povestea mare a comunităţii şi cea în mic, a copiilor care îşi văd cu inconştienţă şi candoare de filmul lor cu zombie stă bine în echilibru. Dacă, de exemplu, în War of the Worlds era doar fuga eroului cu copiii după el, aici regizorul îşi întrece maestrul şi are grijă să lase - comic - povestea gravă în plan second, iar în prim-plan un nestingherit proiect de amatori.
De mult timp nu am mai văzut atâta grijă de a filma un cadru. Pentru prima dată după ani buni de zile mă întâlnesc (şi nu, nu e doar pentru că acţiunea se întâmplă în deceniile trecute) cu profunzime a cadrului şi montaj în cadru (în prim plan gagul, în 2 twist-ul de thriller), regizorul având lecţiile clasice foarte bine învăţate. Minunat!
După atâtea plusuri, filmul mai aduce şi un alien atipic, original, între păianjen şi reptilă, cu faţă interesantă şi sunete guturale şi o navă la care să te uiţi fermecat. Finalul e liric şi emoţionant, ca mereu în acest gen, dar nu vă grăbiţi să plecaţi, că veţi pierde cireaşa de pe tort - imagini pe genericul final la care aplaudaţi cu gura până la urechi.