Ultimul său film, Super 8, cam asta este: o combinaţie de monster movie şi (melo)dramă familială. Este povestea, plasată în 1979, a câtorva puşti ce încearcă să realizeze (pe tipul de bandă din titlu) un film cu zombies, când deodată se dezlănţuie, în jurul lor, un adevărat coşmar ce le transformă micuţul paradis suburban într-un infern controlat de armată şi vizitat, din când în când, de o creatură ce încearcă doar să se "întoarcă acasă" (vă aduce aminte de ceva?), dar care mai înfulecă pe drum câte-un om. Abrams nu prea oferă nimic original nici pe partea cu monstrul (încărcat electro-magnetic, precum în The Entity), nici pe partea cu "Picket Fences" (unde doi bărbaţi trebuie să se ierte unul pe celălalt pentru un accident ce a dus la moartea soţiei unuia din ei). Dar asta nu îl opreşte să se joace admirabil cu aceste sugestii, sau să le închege într-un tot coerent. Dacă l-am apreciat, până acum, pentru ceva pe Abrams, acel ceva consta în abilităţile sale de constructor, de arhitect, nu de vizionar: dacă memoria sa cinefilă (inepuizabilă) îi storcea puterea de a se gândi la chestii noi şi îl întorcea mereu în trecut, el se întorcea totuşi acolo unde trebuie şi reuşea să asezoneze vechile ingrediente cu puţină personalitate. Mulţi au calificat efortul său regizoral drept o copie a stilului narativ promovat de Spielberg în anii '80, şi totuşi nu ţin minte vreun film de-al său din acea perioadă care să fie atât de visceral şi de pronunţat horror (excluzând Poltergeist, oficial regizat de Tobe Hooper, deşi nici cu acela nu mi-ar fi ruşine să-l compar).
Mai degrabă, Super 8 duce mai departe tradiţia filmelor cu monştri făcute cu mult înainte ca Spielberg să pună mâna pe aparatul de filmat, ale căror reguli de bază le cultivă cu educaţie şi clasă: mai întâi creatura este o ameninţare nevăzută (excelentă partea în care animalele fug din micul orăşel), apoi ameninţarea începe să facă ravagii (din nou, excelentă, atât prin tehnică cât şi prin umor negru, scena în care un poliţist este ucis la benzinărie în timp ce vânzătorul stă cu căştile de la walkman - o noutate la vremea aceea), pentru ca abia în final să fie dezvăluită în întregime. Partea aceasta va funcţiona după cum suntem sau nu obişnuiţi cu sentimentalismul sau umorul naiv - mie mărturisesc că scena în care creatura cruţă nişte copii mi s-a părut parţial ratată, însă gagul prin care îşi schimbă culoarea ochilor l-am găsit amuzant. Cu alte cuvinte, un monstru dresat, nu lipsit de stil, să facă giumbuşlucuri marca Spielberg.
Este oricum mult mai mult decât pot spune despre drama familială, ce ar trebui să aducă latura sentimentală a peliculei - asta chiar este o reiterare a multor clişee despre: copii simpatici (niciunul din ei nu iese prea mult din tiparul "mânca-l-ar mama"), părinţi absenţi şi / sau alcoolici, iertări şi vindecări venite pe ultima sută de metri. Din nou, asta nu înseamnă că partea aceasta nu funcţionează contextual - depinde de cât de uşor putem accepta sentimentalismul. Iar adevărul este că majoritatea super-producţiilor de după anul 2000 rareori şi-au mai permis să articuleze o poveste sensibilă (chiar şi pe baza unor tropi), astfel încât capacitatea spectatorului de mai vibra la asemenea unde a devenit din ce în ce mai atrofiată, atât de infuzia de efecte speciale, cât şi de pofta cineaştilor de a-şi reduce filmele megabugetare la "acţiune non-stop". Întrebarea ar fi dacă, acum, spectatorul hrănit cu asemenea spanacuri ar mai putea aprecia un film precum E.T. Dacă da, atunci probabil că se va împăca, într-un fel sau altul, şi cu Super 8; dacă nu, atunci aş zice că n-are nicio şansă.
Prin asta, desigur, nu vreau să spun că Super 8 e de nivelul lui E.T. Nu cred că e nici măcar de nivelul lui Stand by Me. Ceea ce chiar m-a deranjat a fost scena deraierii trenului, ţipătoare şi ultra-exagerată, singura parte făcută exclusiv de dragul spectacolului. Apoi, m-a ofticat lipsa de personalitate a copiilor - sau, mai bine zis, uni-personalitatea lor: grăsuţul, care e şi regizorul filmului, e simpatic (nu ar fi putut, după cum îi cunoaştem pe unii regizori, să fie puţin bully?); băiatul sensibil e şi el simpatic (nu putea să aibă mai puţine momente în care să se smiorcăie ca să ne cumpere simpatia?); fata frumoasă, înzestrată cu un nebănuit talent de actriţă, e şi ea simpatică (nu putea să aibă mai multe momente de scorpie, precum cel de la început, în care îl priveşte pe băiatul sensibil ca pe o impuritate curioasă?). Şi aşa mai departe. Asta este - arta senimentalismului nu e uşoară, însă un regizor abil o poate trata cu "ce-mai-contează" şi să ne distragă atenţia spre părţi mai înălţătoare.
***Sesizări şi reclamaţii: [email protected] :)