Oferta? Nu doar bogată, ci şi extrem de diversificată: "Vânzători de vise, Moşi, fanfară, SONeerie, tele-operă, trăsuri, lectici, automobilul care cântă, dirijor pe role, Albă-ca-Zăpada, Captain Hook, Cupidon pe bicicletă, Fantoma de la Operă, d'Artagnan, Motanul Încălţat, Alice în Ţara Minunilor, Dănilă Prepeleac, King Louie, marionete, alpinişti utilitari, cadouri ArtDetox, poveşti fără filtru, Îngerul cu o aripă din far, albinuţa care croşetează pe trepte, Beeker, căsuţa din Hänsel şi Gretel, cea mai mare cutie muzicală din lume, Penelopa, muzică corală scrisă de simfonişti, muzică de cameră scrisă de coralişti, anotimpuri reinventate, concerte pe canapea, concerte în pădure, pe terase, în bucătărie, Kassandra, ani în plus şi în minus, preparate din chitară, copacul-carusel, Barrie şi Barbie, Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, Serenade pe teme false şi alte iluzii, menestrel electric, voce cu corp de femeie, tinereţe fără bătrâneţe, călătorii în irealitatea imediată, sound cinema, sound theatre, sound painting, locuri de joacă pentru oameni mari, colecţia de primăvară a ideilor muzicale din 2011...", toate aceste produse artistice fiind ambalate en-gros sub etichetele strălucitoare ale unei tipologii multiple de spectacol muzical: operă, operetă, musical, cabaret-feerie, ritual, teatru instrumental, performance, artă de intervenţie publică, multimedia ori cross-media.
Încercând să depăşească mentalitatea de trăitor în secolul vitezei care comprimă zilnic mixtura dintre informaţia intelectuală şi percepţia senzorială asupra oricărui demers autointitulat "cultural" (mai potrivit ar fi termenul, deja în uz, de cooltural), cele două compozitoare-director, Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian, reuşesc să pună - prin intermediul conceptului inedit al acestui parcurs festivalier - şi un diagnostic potenţialului spiritual al publicului mileniului al treilea după Hristos. De la ritual la spectacol, de la primatul spiritului la cel al materiei, de la Natură la Cooltură, paşii societăţii făcuţi de-a lungul vremii oferă premisele transformării unei manifestări devenită tradiţională în peisajul de gen, precum Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, într-o oază de libertate a expresiei ce tinde către limite. Chiar şi multicolorul program scris al evenimentelor (stil "carte cu poze") nu ţine seama de cronologia lor strictă, existând şi inversări în funcţie de importanţa momentului respectiv. Fiecare foaie este tratată individual, aşa cum fiecare manifestare, luată separat, este un spectacol în sine.
Noutăţile ideatice, unghiurile diferite prin care nu doar muzica ci însăşi întreaga artă contemporană poate fi pătrunsă, dorinţa artiştilor de a-şi valorifica realizările şi neliniştea creatoare prin formule deja validate sau, dimpotrivă, sumar (ori deloc) experimentate, toate acestea se pot expune şi altfel decât până acum, singura condiţie quasi-obligatorie fiind participarea directă a spectatorilor la derularea live a procesului artistic...
Publicul - sau mai bine zis, asistenţa, căci manifestările mizează pe o prezenţă interactivă - este chemat să audă ceea ce vede (sau ce vrea să vadă), să descopere noi genuri - în sala de concert sau, pur şi simplu, ieşind în curte sau pe stradă, să intre, cu naturaleţe, pe tărâmul viselor, să cocheteze cu basmul ori cu mitul în măsura în care-şi alungă prejudecăţile de orice fel şi se abandonează fanteziei "jocului" improvizatoric. Iar unui segment mai tradiţionalist, mai rezervat în aprecieri datorită structurii sale elitiste şi atras de ludic doar în măsura în care acesta poate fi dimensionat estetic i se propun, firesc, tiparele "clasice" ale genurilor, evident, în accepţiunea formulării lor la nivelul limbajului contemporan: o cantată (Moşii de Adrian Iorgulescu), o operă în concert, o nocturnă de muzică şi poezie, concerte ale Orchestrei de Cameră, Corului Academic şi Orchestrei Naţionale Radio. Şi aici perimetrul stilistic suferă multiple metamorfoze subsumate mesajului emoţional transmis de text, de programatismul tematic, de sugestiile metaartistice ori, pur şi simplu, de adresarea sonoră în sine. Absurdul este la el acasă, chiar dacă este încadrat în scheme clasice (precum în opera lui Sorin Lerescu, Urmuzica, construită în jurul textelor inedite ale bizarului literat român), ori mai puţin convenţionale (în recitalul cameral dedicat aceluiaşi Urmuz, utilizând o combinaţie insolită de instrumente clasice şi tradiţional orientale, agrementată cu inserţii video şi intervenţii actoriceşti).
Dramaturgia voit dezarticulată a muzicii noi poartă amprenta lumii schizoide în care ni se derulează frământata existenţă efemeră, şi în timp ce unii mai cred în forţa reperului clasic utilizând un arsenal de structuri fonice cu incontestabile virtuţi vizuale de esenţă narativă (precum Livia Teodorescu în Archimedes Symphony), alţii înlocuiesc dinamismul vital cu transfigurarea esenţei Naturii într-o dimensiune Metaculturală la confluenţa dintre arte ("estetica cinematografului pentru ureche", materializată concentrat de către Octavian Nemescu într-o posibilă imagine sonoră a călătoriei prin viaţă, parcursă anonim de acel Ulysse care locuieşte în fiecare din noi).
Vizualul completează sonorul, sau invers, fluidul dansului însoţeşte energetic demersul fonic pe parcursul operei cross-media a Mihaelei Vosganian întregind, metaforic, şi sugestivitatea evoluţiei grupului SeduCânt, exponatele universului sensibil al Ralucăi Turliu Cobilanschi evocă magia irezistibilă a muzicii care motivează călătoria spre imediata Irealitate, aşa cum tablourile tinerei artiste Maria Ştefănescu creionează realitatea palpabilă ca obiect al inspiraţiei poetic-muzicale.
"Încerc să mă ţin cu mâna de flacără (...) pentru că flacăra nu se schimbă niciodată", mărturiseşte exploziv actorul Eusebiu Ştefănescu uluitorului flautist Ion Bogdan Ştefănescu şi interiorizatului chitarist Costin Soare într-un interludiu liric al recitalului non-convenţional intitulat Suită pentru cymbal, clavicord şi virginal universal. Reperele lor sunt partiturile semnate de Toru Takemitsu, Dan Buciu, Doina Rotaru, Gabriel Iranyi, Violeta Dinescu sau - la nivel literar - versurile lui Nichita Stănescu, Georgeos Seferis, Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Barbu, Cezar Ivănescu, Spiridon Popescu, Mircea Micu şi George Stanca, într-o conjuncţie semnificativă ce redemonstrează - dacă mai era nevoie - forţa parteneriatului dintre cuvinte şi muzică, în care silabele alcătuiesc o retorică inedită, substantivele proprii pot deveni comune iar sunetele se pot substitui tuşelor cromatice ale unei acuarele. "De-ar mai fi o dată ca asta, fiule, fi-o", exclamă, la final, Eusebiu Ştefănescu în ambianţa intimă a acestei insinuante întâlniri de suflet dintre poezie şi muzică, replicând spectaculoaselor volute cu incredibile rezonanţe poetice ale flautului lui Ion Bogdan Ştefănescu.
"Mai e nevoie de cuvânt? Mai e nevoie de statui? Mai e nevoie de destin? Mai e nevoie de vreun drum?"Adresate nouă, debusolaţii locuitori ai planetei supercivilizate care am uitat ce este emoţia, întrebările lui Lucian Blaga ar putea rămâne fără răspuns, însăşi structura deschisă a fenomenului artistic contemporan avându-şi originea în strigătul de libertate al creatorului aflat în căutarea - cu orice preţ - a noutăţii care, totuşi, nu ne este de ajuns. "Emoţia ar trebui regăsită, aici şi acum", cred vânzătorii de vise ai Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, oferind o potenţială soluţie de tratare a vidului sufletesc care ne ameninţă existenţa. "Veniţi să auziţi ce nu aţi mai văzut", strigă vânzătorii de vise, necerând în schimb decât răbdarea de a primi darul lor între real şi imaginar, între cer şi pământ, între scenă şi viaţă, într-un mare spaţiu de joacă în care legea de manifestare este bucuria de a ne exprima. Spectacolul este în noi înşine. Trebuie doar redescoperit!