Animal Kingdom prezintă lumea mafiei neromantizat, chiar mai visceral decât Gomorra (2008) lui Matteo Garone, unde personajele au parte de libertate în evoluţie. Filmele despre gangsteri sunt construite, de obicei, cu personaje romantice, oarecum hiperbolizate, iar oroarea transmisă ţine de faptele sălbatice comise de anti-eroii semi-zei, sau cel puţin ce se consideră deasupra umanului. Acesta este şi cazul în Gomorra, chiar dacă filmul se încadrează într-un registru realist.
În filmul de debut al australianului David Michôd, aparatul pare să observe de la distanţă, ca un personaj ce urmăreşte din afară acţiunea, dar în acelaşi timp, să producă şi reacţii senzoriale, precum genul erotic sau horror. Suspansul provine din încadratura claustrofobică, ce inpiră spectatorului o stare. Singurul personaj care evoluează este J.; el se adaptează mediului pentru a supravieţui - tema principală a filmului. Celelalte personaje sunt lineare şi servesc ca material de studiu comportamental pentru J. şi spectator, care trebuie să cunoască şi să înţeleagă regulile noului univers. Sunt surprinse în momente obişnuite, în familie, fiind redate astfel obiceiurile acestora; autorul se poziţionează deasupra personajelor sale, precum un savant care studiază în junglă comportamentul maimuţelor. Sunt puţine momentele violente în Animal Kingdom, şi ele nu oferă explicaţii, ci îşi propun doar să ilustreze. Filmul induce spectatorului o stare de claustrofobie şi pericol iminent, ce se resimt precum excitaţia provocată de filmul erotic sau spaima unui horror. Scenaristic, se păstrează o distanţă faţă de personaje, dar regizoral spectatorul e împiedicat să analizeze din afară evenimentele, fiind invitat să participe afectiv la film prin senzaţiile transmise de încadraturi şi montaj.
Sentimentul de claustrofobie e construit din decupaj, prin încadraturi strânse (prim-planuri, gros-planuri, planul mediu fiind cel mai mare) sau prin poziţionarea camerei în unghiuri joase, pe podea, ca şi cum ar fi perspectiva copilului ce s-a ascuns sub pat şi aşteaptă cu teroare ca răul să-l înhaţe de călcâi. Chiar şi când încadratura oferă o imagine de ansamblu, plasticitatea cadrului e încărcată arhitectural, iar atmosfera sugerează lipsă de spaţiu, de aer - parcă obiectele stau să se prăbuşească haotic, unele peste celălalte. Chiar Michôd a explicat în interviuri că şi-a dorit ca unele secvenţe să respecte regulile filmului horror. Acestea sunt câteva secvenţe-clişeu, împrumutate din alte filme, precum cea în care sunt împuşcaţi doi poliţişti. Ei opresc maşina în faţa unui automobil ce staţionează abandonat şi coboară pentru a-l verifica. Acţiunea e filmată din spate (unul dintre puţinele cadre mai largi), ei sunt văzuţi din spate cum păşesc înspre automobil, au un dialog idiot (la fel ca cel pe care îl au oricare două personaje ce urmează să fie omorâte într-un film horror); avansează încrezători şi naivi, intră în maşină, caută ceva şi necunoscutul îi omoară prin surprindere.
Povestea e formată dintr-o serie de evenimente fără continuare, singulare, ce, aparent, nu ajută naraţiunea să avanseze. De fapt, ele sunt studii de caz, exemplificări ale comportamentului uman şi maschează firele de tragedie antică a filmului. Titlul se referă atât la instinctele animalice ale oamenilor, cât şi la poziţia regizorului care îşi filmează personajele cu aceeaşi rigoare şi curiozitate a antropologului care studiază un clan sălbatic din junglă, necunoscut până acum, şi pe care îl tratează asemeni unei specii de animale. Familia lui de mafioţi e doar o reprezentare a vieţii unei anumite categorii sociale din Melbourne, sub forma unui micro-organism.