Oaspeți la Festivalul George Enescu 2011: Filarmonica din Viena (I)

Democrația regilor. Așa se numește cartea istoriei Filarmonicii din Viena, scrisă de Clemens Hellsberg, violonistul care este și președinte al comitetului executiv al Filarmonicii. Poate că nu este departe de adevăr afirmația că fiecare muzician al Filarmonicii din Viena este un rege al instrumentului, deși compartimentul suflătorilor de lemn rămâne un punct nevralgic.
 
 Și nu cred că exagerez atunci când spun că istoria Filarmonicii din Viena se identifică aproape complet cu viața muzicală a orașului din ultimii 170 de ani. Acest lucru se datorează, desigur, și legăturii cu Opera Curții - iar mai apoi de Stat - din Viena: un muzician poate fi membru al Filarmonicii doar dacă este și component al orchestrei operei; pe de altă parte, nu orice instrumentist al operei este și membru al Filarmonicii.

Din această bogată istorie, ne-au rămas, din fericire, numeroase documente sonore. Numai o înșiruire a lor ar ocupa numeroase pagini. Voi încerca deci, în cele ce urmează, să trec în revistă pe câteva dintre cele mai importante și, în acest fel, să schițez un portret al orchestrei. Recomand însă ca biografia oficială să fie citită inițial. Primele înregistrări provin din anii '20-'30 ai secolului trecut, iar unele dintre ele au fost re-editate în epoca discului compact. Este vorba de lucrări ale familiei Strauss sub bagheta lui Clemens Krauss și Erich Kleiber. Tot Krauss a gravat și scherzo-ul Simfoniei a IV-a de Bruckner în 1929.

Clemens Krauss este un nume de referință în istoria muzicală a Vienei. Deși fiu ilegitim, s-a născut totuși în miezul curții lui Franz Joseph, și din acest motiv chiar s-a scris uneori - incorect - că ar fi avut sânge imperial. Tatăl său, un celebru jocheu, făcea parte din anturajul de vânătoare al Împărătesei Elisabeta; sora acestuia a fost mama Baronesei Maria Vetsera, cea a cărei viață a încetat în mod tragic și misterios alături de cea a Prințului Rudolf.

Dirijorul și-a făcut ucenicia, la început, în Corul de Copii din Viena, iar apoi în diverse orașe de provincie precum Brno, Riga, Nürnberg, Szczecin sau Graz. În anii '20, a obținut un important post de director al Operei din Frankfurt; tot în acea perioadă s-a căsătorit cu Viorica Ursuleac. Au urmat Opera și Filarmonica din Viena, unde a fost ultimul dirijor permanent al concertelor de abonament, după 1933 acestea fiind încredințate exclusiv dirijorilor oaspeți. Până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a mai fost director al operelor din Berlin și München. A revenit apoi la Viena, unde s-a dedicat trup și suflet reconstruirii vieții muzicale a orașului din perioada postbelică, dar a fost dezamăgit de faptul că nu i s-a oferit directoratul operei. Și-a continuat, totuși, colaborarea cu Filarmonica și cu opera până la sfârșitul prematur al vieții.
 

 Clemens Krauss a fost, de asemenea, cel care a inaugurat tradiția Concertului de Anul Nou. Un prim concert cu un program dedicat integral familiei Strauss a fost condus de maestru pe 31 decembrie 1939. La 1 ianuarie 1941, a avut loc pentru prima oară un concert în ziua anului nou. Un fragment din acest concert a supraviețuit și a fost editat pe disc compact în urmă cu cățiva ani chiar de către orchestră. Calitatea sonoră este, desigur, primitivă, dar niciun alt dirijor nu a mai știut să îmbine caracterul simfonic cu cel de dans ale acestor giuvaieruri muzicale așa cum a făcut-o Krauss. După război, maestrul a imprimat în studio multe din piesele pe care le-a condus cu acea ocazie. Și, deși sunetul este net superior celui din 1941, dirijorul nu a mai putut atinge nivelul acelui eveniment unic.

Concertul de Anul Nou poate fi el însuși obiectul unui articol întreg. Mă voi limita în a spune că, dintre succesorii lui Clemens Krauss, prefer concertele dirijate de Willi Boskovsky, Herbert von Karajan, Carlos Kleiber și Georges Prêtre. Clemens Krauss a fost totodată un mare interpret al muzicii altui Strauss: Richard, el însuși colaborator al filarmonicii și director al operei. A condus premiera operelor Arabella (cu Viorica Ursuleac în rolul titular), Friedenstag (din nou cu Viorica Ursuleac, de data aceasta în rolul Mariei; opera a fost dedicată lui Krauss și Ursuleac), Capriccio (Viorica Ursuleac în rolul Contesei; Krauss a scris libretto-ul alături de compozitor) și Die Liebe der Danae. Cu puțin timp înainte de a muri, dirijorul a înregistrat o versiune de referință a operei Salomeea. Nu a neglijat nici muzica românească. Serile în care o acompania la pian pe soția sa în lieduri de Tiberiu Brediceanu sau cele în care conducea filarmonica bucureșteană nu au fost păstrate eternității. A rămas, în schimb, o înregistrare a Rapsodiei I de Enescu, care, în ciuda unor tempi pe alocuri surprinzători, captează superb bogăția sunetului corzilor Filarmonicii din Viena.


Felix Weingartner este un alt nume important în istoria orchestrei, fiind dirijorul care a condus timp de 19 ani, mai mulți ca oricare alt maestru, concertele de abonament. El a deținut totodată postul de director al operei și a gravat pentru prima oară integrala simfoniilor lui Beethoven. Filarmonica din Viena a fost una dintre orchestrele care au participat în această integrală (Royal Philharmonic și London Philharmonic au luat și ele parte). Weingartner nu s-a limitat doar la simfonii, ci a gravat și unele concerte și uverturi ale Titanului de la Bonn. Dar, din cauza efortului necesar în sesiunile de înregistrare din acea epocă, Uvertura muzicii de scenă Ruinele Atenei, pe care Weingartner trebuia să o imprime a fost până la urmă condusă de Arnold Rosé. Este singurul document sonor care ne-a rămas și care-l ilustrează pe acesta în ipostaza de dirijor.


Arnold Rosé s-a născut la Iași în 1863, numele familiei fiind Rosenbaum, nu Rosenblum, cum apare incorect în Wikipedia. De mic, la fel ca frații săi, a dat dovada unui talent ieșit din comun; din acest motiv, familia s-a mutat la Viena unde a fost admis la conservator la vârsta de doar zece ani. În 1879, a debutat cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig sub bagheta lui Carl Reinecke, iar în 1881 a apărut pentru prima oară cu Filarmonica din Viena (Concertul pentru vioară de Goldmark sub bagheta lui Hans Richter). De această orchestră avea să-și lege destinul timp de mai bine de jumătate de secol în ipostază de concertmaestru, probabil cel mai longeviv din istoria filarmonicii. Pentru un timp, Rosé a fost și primul violinist al Orchestrei Festivalului de la Bayreuth. O legendă spune că, în timpul unei reprezentații, dirijorul s-a pierdut în dificila - și pe atunci noua - partitură a unei opere wagneriene (Walkiria, dacă nu mă înșel). Atunci Rosé s-a sculat în picioare și a condus din scaunul de lider cu vioara în mână o porțiune a lucrării până ce dirijorul și-a revenit. Cu toate acestea, cariera de dirijor a lui Arnold Rosé a fost una limitată. Nu cunosc să fi condus Filarmonica din Viena în concert, dar a apărut de câteva ori la pupitrul altor orchestre ale orașului precum Wiener Symphoniker sau acum-dispăruta Orchester des Wiener Konzertvereines.

Violonistul a fondat totodată un celebru cvartet, considerat cel mai bun al epocii. Vizitatorii Muzeului George Enescu din Calea Victoriei pot găsi documente ale unei vizite la București a Cvartetului Rosé într-un concert care a inclus și primul cvartet al lui George Enescu. Văzând-ule, mi-am pus unele întrebări: s-au întâlnit oare Enescu și Arnold Rosé la Viena pe timpul în care Enescu își efectua studiile? Se știe că Enescu locuia la un moment dat în casa lui Joseph Hellmesberger Jr., cu care Rosé se afla adeseori în contact. Totodată, în acei ani, Enescu era adeseori prezent în fosa operei. Iar, mai târziu, a interpretat oare Rosé vreuna din lucrările lui Enescu la Viena? Iată un fascinant subiect pentru muzicologi. O primă audiție importantă a Cvartetului Rosé - căruia i s-au adăugat violistul Franz Jelinek și violoncelistul (și compozitorul) Franz Schmidt - a fost cea a sextetului Noapte Transfigurată de Arnold Schoenberg.


Arnold Rosé s-a căsătorit cu una dintre surorile lui Gustav Mahler, anume Justine, fratele său, violoncelistul Eduard Rosé, fiind deja însurat cu o altă soră a compozitorului, Emma. Un alt frate, Alfred, a fost și el dirijor și compozitor. Alma Rosé, fiica lui Arnold, a fost o violonistă de prim rang. Cei doi, acompaniați de o orchestră de cameră format din membrii Filarmonicii din Viena, au înregistrat o versiune a Concertului pentru două viori și orchestră de Bach care poate fi comparată cu celebra interpretare a lui Enescu și Menuhin. Vorbind de înregistrări, au supraviețuit puține, dar ele au fost editate pe disc compact. Oricine e interesat de arta violonistică trebuie să le asculte. În ciuda acestei cariere strălucite, Arnold Rosé a murit în sărăcie exilat la Londra din cauza Anschluss-ului. Ultima înregistrare ca lider al Filarmonicii din Viena a fost cea a unui concert cu Simfoniei a IX-a de Mahler sub bagheta lui Bruno Walter, cel care i-a fost partener în atâtea concerte și recitaluri. Walter el însuși urma să aleagă drumul exilului. Alma Rosé, însă, a pierit la Auschwitz.


Un alt celebru concertmaestru, Gerhart Hetzel, s-a născut la Vrbas în Banatul Sârbesc, mama sa fiind româncă. A fost liderul Filarmonicii din 1969 până în 1992, când a decedat într-un tragic accident montan. Sunetul viorii sale poate fi ascultat în înregistrări ale unor maeștri precum Karl Böhm, Leonard Bernstein, Lorin Maazel sau James Levine - solo-ul din Missa Solemnis de Beethoven, de pildă. Hetzel a colaborat de asemenea cu Karl Richter și cu Orchestra Bach din München.

Trebuie să revin totuși la Bruno Walter, deoarece și acesta a avut un rol important în istoria orchestrei. Spre deosebire de Krauss și Weingartner, Bruno Walter nu a fost dirijor permanent al concertelor de abonament și doar director muzical, nu general, al operei - și aceasta doar pentru o singură stagiune și în tandem cu Hans Knappertsbusch. Dar a condus un număr mare de concerte și de spectacole de operă, fiind invitat chiar de Gustav Mahler, iar Bruno Walter a rămas un fidel interpret al compozitorului. În afara deja-amintitei gravări a Simfoniei a IX-a, de referință a rămas și cea a Cântecului Pământului avându-i soliști pe Kathleen Ferrier și Julius Patzak (un elev al lui Eusebiu Mandicevschi). De notat că Walter a dirijat prima audiție a ambelor lucrări. Aș mai dori să recomand un document al Festivalului de la Salzburg din 1950: o superbă versiune a Simfoniei a IV-a de Mahler cu Irmgard Seefried solistă (o versiune dintr-un concert de la Musikverein din 1955 a aceleași lucrări cu Hilde Gueden solistă nu este nici ea de neglijat.) Ascultați sunetul corzilor și minunați-vă.

Repertoriul lui Walter a fost imens și nu s-a limitat la Mahler. El a condus premiera operelor Palestrina de Hans Pfitzner, Violanta și Der Ring des Polykrates de Korngold sau Die Vögel de Walter Braunfels. Toate acestea, dar în special prima, sunt încă uneori jucate în teatrele germane. Tot din sfera operei s-a păstrat una dintre cele mai desăvârșite versiuni ale primului act din Walkiria de Wagner, cu Lotte Lehmann în rolul Sieglindei, Lauritz Melchior în cel al lui Siegmund și Emanuel List întruchipându-l pe Hunding.

Colegul său, Hans Knappertsbusch, a fost unul dintre preferații orchestrei, nu doar datorită talentului său, ci, spun cei cinici, și datorită faptului că ura repetițiile. Violonistul Otto Strasser povestea că în concertul în care maestrul a condus pentru prima oară orchestra, la Festivalul de la Salzburg din 1929, Kna a repetat doar prima parte a programului, despre piesa din cea de-a doua parte a concertului, Simfonia a III-a de Beethoven , spunând muzicienilor: "dumneavoastră cunoașteți lucrarea, iar eu cunosc partitura." Din acest motiv, precizia tehnică lasă de multe ori de dorit. În plus, în special spre sfârșitul vieții sale, dirijorul pierdea uneori controlul în mijlocul unei piese. Dar atunci când Kna se afla într-o zi fastă, lecturile sale au o tensiune pe care puțini alți șefi o pot egala. Până și miniaturile simfonice dețin sub bagheta sa o grandoare rar întâlnită. Unele din ele au fost reeditate pe compact disc sub titlul de Lucrări favorite ale lui Hans Knappertsbusch. La operă, Kna a fost cel care a dirijat ultima reprezentație (Amurgul zeilor de Wagner) dinaintea distrugerii Casei de pe Ring în 1944 în timpul bombardamentelor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El a participat și la deschiderea noii clădiri a operei în 1955, dirijând spectacole de neuitat cu Cavalerul Rozelor, înregistrarea premierei păstrându-se. Aceasta a marcat și ultima ocazie când s-a aflat la pupitrul operei, dar a continuat colaborarea cu Filarmonica din Viena în concert până în 1964. Tot la operă, Knappertsbusch a fost cel care l-a promovat pe Willi Boskovsky pe post de concertmaestru.


Wilhelm Furtwängler este încă un nume de legendă din istoria dirijorilor care au colaborat cu Filarmonica din Viena. Stilul său este atât de individual încât a dat naștere unui adjectiv: furtwänglerian. Ceea ce frapează la dirijor este faptul că niciodată nu a tălmăcit vreo lucrare de două ori în același fel, dar fiecare versiune se recunoaște imediat ca aparținând doar lui. Furtwängler avea nevoie de public și nu se simțea în largul său în studioul de înregistrări. Cu toate acestea, dirijorul a imprimat un număr de discuri, în special în ultima decadă a vieții. Printre proiectele cu Filarmonica din Viena se număra și o integrală a Inelului Nibelungului. Din păcate, doar Walkiria a fost înregistrată. Ascultați, de pildă, cum frazează Furtwängler primele măsuri ale celui de-al doilea act: de la tema optimistă a trompetei continuată de orchestra întreagă, trecând apoi la un moment de respiro ce duce treptat la prima apariție a Cavalcadei Walkiriilor. Felul în care dirijorul ghidează tranziția de la o frază la alta poate fi descris doar printr-un singur cuvânt: "magic". S-au păstrat, din fericire, și un mare număr de înregistrări din concertele dirijorului cu Filarmonica din Viena. Cele de la Festivalul de la Salzburg din anii 1949-1954 au fost reunite într-o colecție care ne oferă posibilitatea de a-l asculta într-un repertoriu de la Bach la Stravinski. Un document esențial provine însă din 1944: tălmăcirea Simfoniei a VIII-a de Bruckner, o lectură de o intensitate incandescentă.

Carl Schuricht este un dirijor născut, la fel ca și Furtwängler, Krauss sau Walter, în ultima parte a secolului al XIX-lea. Spre deosebire de colegii săi de generație, Schuricht și-a intensificat colaborarea cu filarmonica vieneză doar în perioada postbelică. De referință au rămas versiunile operelor lui Bruckner, înregistrate fie în studio (Simfonia a VIII-a și a IX-a), fie în concert (Simfonia a V-a.) Lectura lui Schuricht este una vioaie, care pune accentul pe unitatea organică a lucrării și mai puțin pe sonoritatea masivă a alămurilor și a corzilor din registrul grav.

Erich Kleiber constituie un caz aparte, deoarece a ales singur calea exilului în timpul dictaturii naziste, deși nu a fost evreu. În felul acesta, și-a exprimat solidaritatea cu colegii care au fost expulzați sau și-au pierdut viața. Din acest motiv, numărul concertelor în care a dirijat filarmonica vieneză a fost mai mic decât merita un artist de talia sa. La operă, a condus doar trei reprezentații cu Cavalerul Rozelor, lucrare pe care a și înregistrat-o, interpretarea nefiind egalată decât de cea a fiului său, Carlos Kleiber.


Josef Krips (un alt elev al lui Eusebiu Mandicevschi) a fost unul din acei artiști alungați. Sfera sa de activitate s-a concentrat în special în cadrul operei, unde a revenit după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, făcând parte din așa-numitul Ansamblu Mozart. Tot el a condus primul concert de abonament al filarmonicii din întâia stagiune postbelică, precum și Concertele de Anul Nou din 1946 și 1947. A fost, însă, din nou marginalizat și a părăsit Viena la începutul anilor '50, revenind la pupitrul operei în 1963 și al filarmonicii în 1965. Din acea epocă, ne-a rămas înregistrarea spectacolului cu opera Dalibor de Smetana cu Ludovic Spiess în rolul titular. Alte gravări importante sunt opera Don Giovanni de Mozart, cu Cesare Siepi protagonist, și versiunea vocală a valsului Povestiri din pădurea vieneză cu Hilde Gueden solistă.


Au existat și mari dirijori care, dintr-un motiv sau altul, au lucrat doar rar cu Filarmonica din Viena. Otto Klemperer, și el exilat în timpul dictaturii naziste, nu a dirijat nici măcar 20 de concerte și doar două spectacole cu Don Giovanni la operă. Înregistrările concertelor din 1968 au fost, din fericire, editate pe compact disc; ele conțin una dintre versiunile mele preferate ale Simfoniei a V-a de Beethoven. În acele concerte, Klemperer a obținut o intensitate pe care doar Furtwängler și Knappertsbusch în zilele sale bune o mai egalau. De la Mengelberg și Toscanini s-au păstrat doar câteva documente de la Festivalul de la Salzburg. De la Stokowski, nimic nu a apărut pe C.D.

Închei prima parte a acestui articol cu un gând. Ioan Holender a spus că dorește să-l readucă pe Paul Celan în memoria publicului românesc. Cine ni-l va readuce pe Arnold Rosé?