Oglinda - Noche Bach la Festivalul Enescu, 2011

Tot visam o întâlnire pe care să o înmulţesc la infinit. Una în care să fiu înţeleasă. La patru dimineaţa, după Noche Bach, mi-am dat seama că muncesc să-mi ascund nopţile înadins, în somn.
 
Cunosc noaptea. Îi ştiu pericolul. Atunci ţâşnesc mai puternic fricile, dorinţele, nălucile. După ele vin neîncrederea, singurătatea, recunoaşterea vieţii din tine. Noaptea lui Bach nu ştie zgomotul sau minciuna. Cad într-o dulce şi dureroasă întâlnire cu mine. Stau tăcută şi rătăcită printre vocile mele. Insomniacă, mi se plimbă una pe sub alta fanteziile şi se aşază în straturi de nerecunoscut, în vise de nemărturisit, în iubiri ca aerul, depărtate, de care nu mă pot separa, în care îmi rămân necunoscute legile preciziei după care lucrează instinctul, când eu, restul, sunt atât de nestatornică.
 
E poate timpul în care corpul, inima şi mintea au cele mai mari şanse să se aşeze pe aceeaşi linie verticală care să mă taie în două jumătăţi şi să mă lege bine undeva între Pământ şi Cer. E timpul când pot fi mai trează decât în ziua gălăgioasă, când sunt e mai degrabă decât fac. Aştept să-ascult dacă se roteşte în mine soarele lui van Gogh pe care l-am văzut limpede când braţele lui Gigi Căciuleanu l-au căutat circular înăuntrul lui până l-au adus în afară curat, ca un scut de protecţie.
 
În noaptea din Noche Bach încerc să liniştesc tot ce mă ţine pe loc. Să adorm demonii, umbrele care mă împiedică să văd doar lumina. Celulele corpului reflectă notele şi fiecare tresaltă când se aude strigată în muzica lui Bach ca într-un cântec de leagăn deşteptător. Mă uit la balerinii Companiei Naţionale de Balet din Chile şi mă gândesc poate cu naivitate pe undeva că port în mine o partitură. Că fiecare din noi poartă. E în matricea universală. Îmi ignor corpul. Balerinii din faţa mea îşi desenează drumuri care se intersectează. Vocea bărbatului se întretaie cu vocea femeii. Căile lor deschid porţi.
 
Pentru o secundă mă întreb dacă ce simt se numeşte întreg? Nu ştiu cum altcumva să numesc dizolvarea mea la ieşirea din sală, puterea de a da tot, dar absolut tot, pentru o fracţiune de secundă, urgenţa de a mă încredinţa necunoscutului şi încrederea că predarea îmi dă contur şi densitate.
 
Pentru că mi-o închipui ca pe o relaxare lipsită de dezlânare, ca pe o precizie fără rigiditate, ca pe-o repeziciune fără brutalitate, aşa cum l-am auzit pe Gigi Căciuleanu cerând balerinilor lui în repetiţia dinaintea spectacolului. E tandreţea care vindecă cu precizie şi ne face muzică şi dans, adică fluizi.
 
Aşa rudimentar cum e, corpul încearcă să ne spună ceva despre lucruri mai presus de el pentru că e locuit de o scânteie. El devine conductor, alimentat de o nevoie de libertate şi împărtăşire. Fiecare corp este o singularitate, scânteia e aceiaşi în toţi şi asta face posibilă armonia. Şi văd prin pielea lor bucuria de a fi în viaţă şi de a-şi cânta mişcările.
 
Peste acest strat nearticulat atunci în mine s-a aşezat Universul întreg. Am văzut naşterea unor constelaţii şi galaxii în şiruri de legi discrete. Am văzut generozitatea matematică sub care lucrează forţa ascunsă care ne ţine în viaţă, invizibilul care încheagă vizibilul, frumuseţea întregului redată printr-un fragment şi grija precisă prin care se nasc toate simetriile, regăsirea microcosmosului în macrocosmos şi invers. Ajunge să ştii temeinic legile unuia ca să le înţelgi toate celelalte universuri. Deasupra la fel ca dedesubt.
 
Există o matcă din care plecăm şi care se propagă la vale, pe spirală, într-o veşnică prefacere. Există un punct în care râul şerpuieşte. Cotitura e exactă, imposibilă ca inexistenţă, iar atingerea ei e copleşitor de senzuală, ucigător de molatecă. Suntem împachetaţi într-o sumă de paradoxuri blânde ca expresie, aprige ca manifestare. Trăim pe un pixel al unui pătrat dintr-o tablă de şah cocoşată, ca piese de şah cu trasee în unghiuri arcuite.

Mai urc sau cobor o treaptă şi găsesc un prizonierat hrănit de iubire, o statornicie în patimi, o teamă de sărăcire în lipsa mrejelor, un abandon în detenţie, o explozie în dorinţă. Recunoaşterea tăcerii mă prinde în chingi. Acestea sunt stelele - înţepături în întuneric. Aceasta e noaptea - întunericul format din miliarde de puncte luminoase, nevăzute ochiului.