Dilema Veche / septembrie 2011
Enter the Void
The ultimate trip - anunţa în 1968 un afiş la 2001: A Space Odyssey, speculînd noua tendinţă (a unei nişe de public care la vremea aceea părea să ia proporţii de masă) de a experimenta un film ca pe un halucinogen. E evident că Enter the Void al lui Gaspar Noé a fost făcut cu ambiţia de a constitui the real ultimate - nec plus ultra - în materie de cine-tripping: eroii sînt doi tineri, frate şi soră, pierduţi într-un Tokyo reprezentat, expresionist, ca un fel de perpetuă "noapte a sufletului" de clubber, toată numai stroboscoape şi neoane, iar Cartea tibetană a morţilor - una dintre cărţile de căpătîi ale contraculturii lisergice şaizeciste - inspiră nu numai avînturile de elocvenţă drogoman-filozofardă ale personajelor, ci însăşi structura narativă a filmului, care prezintă călătoria unui spirit despărţit de trupul său.

Ca şi în italianul Le quattro volte - un film cu un subiect asemănător (dar cu o estetică nici că se putea mai diferită - "observaţională", austeră, epurată aproape total de procedee expresioniste sau impresioniste), care a rulat şi el recent în Bucureşti -, e vorba despre o structură "în patru timpi". Primul act - care culminează cu ruptura spirit-trup, în urma unei împuşcături - e filmat din unghiul subiectiv al viitorului împuşcat şi conţine cîteva minute de imagerie psihedelică drăguţă (anemone de mare fluorescente înflorind din tavane şi neoane), imersată într-un ambient sonor pe măsură (sugerînd odisee într-un spaţiu care e simultan cel cosmic, cel dintre urechea stînga şi urechea dreaptă, cel dintre frecvenţele unui radio şi cel adiacent unui club de dans). În actul doi, filmat din unghiul subiectiv al spiritului, acesta planează peste acoperişuri, intră prin zid într-un club de strip-tease şi îşi spionează sora dansatoare în timpul unui act sexual, totul în aceeaşi virtuoză simulare a unei singure mişcări de cameră. După care spiritul porneşte într-o călătorie în timp, revizitînd momente alese din istoria relaţiei cu sora; e vorba despre o succesiune de clasic-melodramatice imagini-semn - ei doi copii şi fericiţi (ea nedespărţită de un ursuleţ), apoi ţipînd de groază pe bancheta din spate a unei maşini zdrobite într-un accident, cu tot cu trupurile părinţilor, apoi el promiţîndu-i că n-o va părăsi niciodată -, lucruri pe care le-am putea vedea şi într-un film hollywoodian, deşi fără dimensiunea incestuos-erotică pe care Noé o conferă relaţiei încă de la început.

În estetica lui Noé nu e loc pentru fîstîceală de tip parcă-n-aş-face-asta-că-e-de-prost-gust. Cinema-ul lui de ciomăgar-vizionar respinge gîndirea de genul ăsta - dacă nu chiar gîndirea în general - ca pe o barieră în calea totalei deschideri senzoriale şi emoţionale, deschidere care, pentru a fi şi spirituală, trebuie să fie completă, şi care în acest scop trebuie forţată prin toate mijloacele. Chiar şi cel mai grosolan şperaclu e bun - chiar şi cea mai nerafinată porno-gîdilătură (sora păstrîndu-şi pantofii de scenă în timp ce face sex cu prietenul ei), chiar şi cel mai ghiolban provocationnisme (prezentarea unui avort într-o manieră care nu ascunde mai nimic), chiar şi cele mai ieftin-şocante tăieturi de montaj  (de la cei doi fraţi adulţi într-un montagne-russe la ei copii, împroşcaţi cu sîngele părinţilor, şi de-acolo la o imagine cu băiatul, iarăşi adult, admirînd trupul gol al fetei care doarme, şi de-acolo înapoi în copilărie, la fetiţa care doarme cu ursuleţul ei), plus reveniri peste reveniri la imaginea părinţilor zdrobiţi în maşină.

Nu toate tacticile lui Noé sînt ghiolbane. Ca voiaj ghidat mai mult de cameră decît de cauzalitatea narativă, filmul e uneori un tur de forţă. Regulile de călătorie se schimbă de la un act la altul. Dacă, în actul doi, spiritul şi-a retrăit viaţa (văzîndu-se pe sine numai din spate), în actul trei vede viaţa altora continuînd fără el. O gaură de glonte, o scrumieră sau un ochi de aragaz devin, la nivel narativ, portaluri astrale prin care spiritul intră şi iese, iar la nivel formal / plastic devin motive geometrice cvasiabstracte. Din punct de vedere pur formal, filmul îşi atinge apogeul în acest act. Din punct de vedere al poveştii sale de amor sacru şi profan, precum şi al ambiţiei sale de a constitui echivalentul unui mega-trip lisergic, ascensiunea sa către sublimitate se continuă într-un act patru disperat de hei-rupist, culminînd într-un moment de uniune sexuală soră-frate care e vizualizat într-o manieră bombastică-pînă-la-Dumnezeu, cu aparatul de filmare levitînd printr-un hotel şi spionînd multe alte acte sexuale în afară de-al lor, cu raze de lumină ieşind dintre picioarele tuturor şi - punător de capac - cu planul-detaliu al unui cap de penis avansînd spre cameră în strîmtoarea unui vagin.

Lansat în 2009 la Cannes, unde a fost primit cu inevitabilă batjocură, Enter the Void a devenit instantaneu obiectul unui la fel de inevitabil cult, oferindu-i unei anumite nişe de public (mai rafinate în life-style decît în cinefilie) aceeaşi mixtură groasă de aspiraţii avangardiste şi tropi tradiţionali pe care publicul de Multiplex a primit-o de la Avatar.

Regia: Gaspar Noé Cu: Nathaniel Brown, Paz de la Huerta, Cyril Roy

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus