Gaspar Noe intră într-un bar, călare pe un catâr făcut din floarea soarelui, comandă un cocktail molotov, se așază în colțul în care soarele bate cel mai tare - să spargă fereastra și alta nu - și privește spre întuneric, sorbind din paharul în flăcări, în timp ce catârul lui din floarea soarelui e legat de barman, să nu plece în zbor către niciunde. Și se pișă curcubeu excentric peste podeaua deja ticsită de gumă turbo.
Curând, o maimuțică 2D cu epilepsie intră în același bar, numit The Void, comandă un Kamikaze și se împușcă în stilul ei maimuțesc, cu degetul opozabil pe trăgaci, iar florile soarelui din catârul format din floarea soarelui se orientează paradoxal spre întuneric. Gaspar Noe zâmbește cinic și suflă în paharul flambat, să nu se frigă la buze. Șoptește ceva scurt și repetat, o mantră care aduce în același bar șase măicuțe tibetane pe acid, care ascund DMT în robele lor lălâi, vin la masă la Gaspar, în colțul însorit cu soare care sparge fereastra și încep să îi pună pe masă substanțe și câteodată chiar trupurile lor de sub robe. Gaspar le refuză, dar acceptă substanțele, timpul se oprește la ora închiderii barului, catârul din floarea soarelui se ofilește, barmanului i se deschide o gaură mare în piept din care începe să picure Bloody Mary fără tabasco și care suge catârul floral înăuntru pe vecie.
În The Void intră o soprană care se învârtește și cântă un pasaj din Versetele Satanice, cu timpul oprit, dar Gaspar încă mai clipește încet culori și lumină epileptice. Două siluete în flăcări aduc și pun pe barul de la The Void Cartea Morților, tradusă în română, adică un fel de Cartea Morților mă-tii, iar toată treaba asta, laolaltă cu un tip durduliu cu o polcă din care se aud sunete de gloanțe în loc de muzică, laolaltă cu eternitatea de timp oprit, durează circa 6 minute. După asta trece DMT-ul, dispar toate progresiv, într-un fel realmente explicabil și deconstructiv, rămâne doar Gaspar, cu Cartea Morților în mână și cu un go-pro și niște lasere care miaună. A, retrag, încă mai e puțin trip.
Gaspar nu termină Cartea Morților, comandă un cold brew de ayahuasca și mai presară niște Dimitri peste, să-și facă o changa ca lumea, ca lumea să se învârtă din nou. Și e un loop infinit de culori, de renaștere din tot felul de lumini. O singură moarte. Plictisit parcă așa de Book of the Dead, ia în mână Trainspotting de Irvine Welsh, ia go-pro-ul, pliculețul de DMT rămas și iese din bar, cu spatele, călare pe același catâr din flori, de data asta ofilit, dar dezlegat de barman oricum. Următoarea oprire, Tokyo.
Trainspotting e un predecesor cu similitudini, același grotesc, absurd, dar Gaspar e mult mai experimental. Începutul Enter the Void e cel al unui trip documentar, în care realitatea e dublată de asigurări venite dinspre sine, ca și cum te-ai uita la mâinile tale mereu și ai gândi cu voce tare "acestea sunt mâinile mele". Sunt oameni care dublează realitatea și fără un trip anume, de exemplu tatăl meu, e gemeni, și dacă el vrea să mănânce lapte cu cereale la două noaptea, e foarte posibil să auzi în casă "*fluierat melodios* ia să îmi pun eu niște lapte cereale zahăr să las să se moaie haha ce o să mănânc eu în seara asta *cântec* au înnebunit salcâmii."
Dar da, realitatea dublată în filmul lui Noe, pe arca lui psihedelică, e consecința unei tendințe documentare (cel puțin inițial) extrem de reușite. Gândurile trebuie materializate în cuvinte, pe care creierul să le perceapă ca venind nu de la tine, ci din univers, și așa să poți sta departe de balconul înalt din Tokyo, una dintre fricile tale cele mai mari, nu? Îmi place conceptul de narare a acțiunilor, pe cât de comic îl găsesc în realitate, pe atât de potrivit e în contextul Enter the Void.
Alex is gonna make you a fucking junkie and then he is gonna turn you into a fucking buddhist.
No, he is just a friend.
Supratema "prietenului" introductiv, dealereală la greu, trădare (ne)așteptată, anturajul ilustru care îți spune că te prăjești, îți recomandă cărți și lumi noi, să mai lași drogurile și să termini de citit Cartea Morților, ca după să îți povestească despre datura, despre fata cu care au vorbit ore în șir și care realmente nu exista. Cartea Morților nu e niciodată terminată, dar este rezumată chiar la început. Moartea. Experiența transcedentală în care vezi lumea de sus, pe urmă intri în tot felul de lumini, care sunt ascensiuni către dimensiuni spirituale noi, dar ce să vezi, unii sunt atât de îndrăgostiți de lumea asta încât aleg să o bântuie, ceea ce se transformă imediat într-un trip prost. Dimitri-ul e chiar substanța pe care o secretă creierul în momentul morții, un fel de călăuză pe un ultim trip, care e fără întoarcere. De aia lumea nu prea pleacă de pe lume. O vede de sus o vreme. Aude totul. Vede totul. E omniprezentă. Dar nu poate interacționa. Ulterior, când te aștepți mai puțin, îți vezi toată viața prin fața ochilor ca într-o oglindă. Flashbackuri. Întocmai cum se prezintă, paralel și mai puțin morbid, tripul pe DMT. Vezi totul, dar se repetă câteva imagini cheie. Totul e un loop. Care te-a adus în locul în care ești. Trucul cu camera - din first în third person - pe care îl face Gaspar în Void e o mișcare rudimentara de mimesis a unei experiențe în afara corpului. La final, începi să vezi lumini izvorând din zonele intime ale cuplurilor care se iubesc. Apoi, tot de sus, vezi lumini din zona pântecului, din buric mai exact. Și deja se știe că luminile sunt căile către experiențe mult mai complexe decât viața pe care tocmai te chinui să o lași în spate. Înainte de a intra din nou într-unul dintre pântece, ți se oferă câteva highlights din existența care te așteaptă și tu o alegi pe cea pe care crezi că o meriți. Ciclul e simetric, duce la reîncarnare. De câte ori e nevoie până ești pregătit să te desprinzi de lumea asta de tot, pentru altele mult elevate. E un loop infinit de aceeași lume, de lumini distorsionate și foarte mult carnal printre, în, deasupra, pe sub, peste tot.
Începuturile morții lui Oscar - protagonistul tripului - ne arată, paradoxal-explicabil - începuturile vieții lui Oscar. Nedespărțit de sora lui, orfan, despărțit forțat de sora lui, regăsind-o după ceva timp în Tokyo... Lucrurile păreau că merg bine. Își narativiza totul, se privea în ochi după fiecare doză, se asigura că e normal, că încuie ușa, că stă departe de balcon etc.
Își știa nevoile primordiale, chiar și cu creierul microunde: "Apă proaspătă de la robinet care vine direct din natură. Ar trebui să ajute. Apă, apă bună." Repetiții introspective. Un loop-hole uriaș, trezirea de mai multe ori în aceleași locuri, în aceleași situații. Eternități succesive în doar 6 minute.
Dar în toată neo-arca asta a lui Noe, plutind pe dimitri, mezcal, psilocibină, datura, lucy, cocaină, THC, crack, ayahuasca ș.a.m.d., vizualele recreate de Gaspar sunt ciudate, dar nu în sensul de autenticitate. Pot înțelege distorsionarea imaginii, defocalizarea, amestecul pastel, dar ce mi se pare puțin ciudățel e preferința asta pentru vizuale de tip winamp de pe windows xp-ul vechi. Le știți? Alea de când îți puneai un mp3 și, pe frecvențele lui, se mișcau unde verzi-roșii și diferite forme diforme, dar simetrice, cumva, cu același loop disponibil și în Void. Cred că aici Noe nu a putut să treacă de propria-i minte, nu a putut să intre deplin în a lui Oscar, cu toate că el a creat tripul prezentat. Și da, dacă sunt și imagini care șochează, cum e cea cu interiorul unui vagin penetrat, chiar în final, când ciclul vieții deconstruite e pe cale să se reia, după Cartea Morților, sunt și vizuale care spun "am văzut asta și pe windows xp la aniversarea mea de 12 ani cu playlist winamp, Gaspar, scuze. Dar da, știu, pe atunci nu exista o dimensiune sexualizată experimental sau noțiunea unui trip, era plictisitor și abia dacă ne pupam pe gură."
Destul de în față ca propunere cinematografică pentru 2009, ce-i drept, o incursiune în strămoșul Trainspotting, dar mult mai introspectivo-incoerentă (intenționat, bineînțeles). La Trainspotting, te interesa povestea, acolo era focusul. Și, poate mai important, exista focus. În Enter the Void se împlinește profeția Cărții Morților, e un experiment de a pseudo-documenta o experiență post-mortem, în care se dezvoltă un atașament dubios între spectator și Oscar, pentru că nimeni nu e necrofil, dar nu apuci să îl vezi în viață prea mult. Și rezonezi cu el abia după ce îi vezi și înțelegi viața. Dar sunt câteva indicii care ne lasă cu ideea că nimeni nu știe cu adevărat ce e atunci, după, nici măcar noul profet Gaspar Noe, care încearcă tangențial mimesisul ăsta, considerabil mai bine decât a reușit Boyle, care nici nu cred că-și propusese ceva atât de disturbing (în sensul bun) până la urmă.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.