Despre chinul de a deveni sincer - Declar pe proprie răspundere

Probabil că unul dintre cele mai grele lucruri de învăţat este să fii tu însuţi. Clar trebuie să treci de copilărie, când nu poţi decât să te uiţi fascinat la oamenii din jurul tău în timp ce se chinuie să îţi descrie cum ar trebui să fii. Clar trebuie să treci de adolescenţă, când eşti dispus să adopţi orice altă personalitate, mai puţin pe a ta proprie. Dacă ar mai trebui să adaugi peste toate astea şi faptul că aparţii prin naştere unei categorii oarecum prost văzute ("dacă eşti rău, te dau la ţigani", zic şi astăzi mamele înţelepte), lucrurile se complică şi mai tare.

Declar pe proprie răspundere e o poveste a asumării identităţii. Printr-o serie de evocări personale, se construieşte treptat, din interior spre exterior, povestea unei fete de etnie romă care încearcă să crească, cumva, într-o lume ostilă, fără a o percepe însă neapărat ca atare. Poate exact din acest punct, povestea, sau mai bine spus, evocarea, începe să devină emoţionantă. Alina are o anumită candoare în a nota evenimente dintre cele mai nefericite: prima aniversare fără mama care intrase la închisoare, faptul că trebuia să poarte căciulă ca să nu ia păduchi de la copiii din curte sau momentul jenant în care un băiat pe care îl adusese în vizită fugise speriat de adunătura de alcoolici din curtea casei, printre care şi tatăl fetei. Şi nici măcar nu fusese duminică - ziua în care toată lumea obişnuia să bea.

Ai nevoie de multe treceri ca să accepţi cu inima deschisă cine eşti. Târziu, după multe renunţări, Alina descoperă că lumea din jurul ei s-a schimbat într-un mod curios şi că a devenit dintr-o dată interesant să fii rom. E trist să îţi accepţi identitatea numai atunci când aceasta devine cool, dar îţi trebuie ceva curaj să recunoşti drept asta în faţa tuturor.

La un moment dat în timpul spectacolului de marţi de la Undercloud, privind-o pe Alina Şerban interpretând rolul din Declar pe proprie răspundere, m-a lovit brusc certitudinea că povestea este a ei personală. (Mărturisesc că în general mă duc la filme sau la spectacole de teatru fără să vreau să ştiu dinainte nimic despre respectivele). Nu mai ştiu exact în ce punct s-a întâmplat asta. Dar în orice caz îmi trecea prin minte că rar mi s-a întâmplat să dau peste o distribuţie atât de nimerită într-un spectacol de teatru sau într-un film. Când am căpătat certitudinea asta, am ştiut dintr-o dată şi că elementele de decor din piesă sunt obiectele personale ale Alinei: paginile de oracol cu declaraţiile de iubire pentru "3 Sud Est", fotografiile spălăcite făcute cu familia la onomastici din secolul trecut - pe care le avem cu toţii pe acasă printr-un sertar interzis -, desenele stângace sau primele cuvinte mâzgălite pe o foaie. La un moment dat am început să mă întreb şi dacă instrumentele muzicale de jucărie la care cântă Cătălin Rulea (The Pixels) intermezzo-urile (excelente) ale piesei sunt tot ale Alinei.

Cred că în ultima vreme s-a întâmplat să merg la teatru fără mari aşteptări. Probabil că au început să îmi placă prea mult alt fel de reprezentări sau poate am văzut prea multe spectacole care m-au dezamăgit. Ceea ce a făcut ca Declar pe proprie răspundere să mă facă să mă răzgândesc din nou a fost naturaleţea confesiunii. Mi-a adus aminte de un alt foarte cunoscut travaliu de asumare a identităţii şi de cât de anevoios şi simplu e să fii sincer.

Declar pe proprie răspundere
Cu: Alina Şerban
Text: Alina Şerban
Dramaturgie spectacol: Alice Monica Marinescu
Scenografia: Adrian Cristea
Sound performance: Cătălin Rulea
Regia: David Schwartz.

Vezi trailerul acestui spectacol aici.