Transmigraţie - Le quattro volte

Cea mai celebră persoană care a locuit în actuala regiune Calabria din sudul Italiei e înţeleptul grec Pitagora. Înainte să devină renumit pentru teorema care îi poartă numele, Pitagora era reţinut în relatările urmaşilor săi (Xenophan, Herodot, Platon, Diogene Laertius sau Porfir) ca om cu un mod de viaţă original, în care se împletesc elemente de religie şi de cosmologie care aveau să înfluenţeze gîndirea ulterioară. Credinţa lui Pitagora era că sufletul e nemuritor şi că odată ce omul moare, sufletul său trece în trupul unui animal şi urmează un ciclu de trei mii de ani pînă să revină în alt corp omenesc. Prin transmigraţie, toate fiinţele însufleţite ajung să fie înrudite, iar viaţa se derulează ciclic. Era atît de admirat de conaţionalii săi încît aceştia inventaseră o istorie în care spuneau că zeul tracilor, Zamolxe, fusese sclavul lui Pitagora; astfel, toate credinţele tracilor îşi aveau originea în teoriile înţeleptului grec. În tradiţia post-aristotelică apar şi mărturii exagerate despre Pitagora, că ar fi posedat ştiinţa învierii morţilor şi ar fi avut capacitatea să apară în mai multe locuri în acelaşi timp.
 
În aceste condiţii nu e de mirare că regăsim ideile lui Pitagora în filmul lui Michelangelo Frammartino, Le quattro volte. Un film despre regiunea Calabria, loc în care s-a născut şi Frammartino. Le quattro volte e o meditaţie care poartă semnele filmului documentar, o meditaţie asupra ciclicităţii vieţii, asupra armoniei existente între cele patru laturi ale vieţii terestre - uman, animal, vegetal şi mineral - deasupra cărora e aşezat eterul (în final, vedem cum fumul iese pe coşul unei case şi se înalţă spre cer), element primordial al universului la Aristotel, element din care sînt alcătuite corpurile cereşti. Fumul care se înalţă din coşurile caselor (pare că) alcătuieşte norii pe care animalele îi privesc cîteva secvenţe mai devreme, arătînd că între cer şi pămînt există o legătură indestructibilă, independentă de raţiunea umană. Totul e armonie în lume, o armonie care, dintotdeauna, îşi repetă feţele, timpurile. Omul trăieşte şi îngrijeşte animalele în mijlocul naturii, moartea omului nu e moartea Vieţii, călătoria continuă în regnul animal, căruia natura îi oferă hrană şi protecţie, natură care, la rîndul său, oferă simboluri în sărbătorile oamenilor şi oferă combustibil pentru a sprijini viaţa acestora.
 
Ideile pe care Frammartino le pune în proiectul său se încadrează în revalorificarea Vieţii din vechile mitologii într-o viziune ecologistă în care omul, animalul şi natura se înrudesc şi formează un tot indestructibil, un tot atît de însemnat încît merită venerat (o idee pe care o vehiculează şi Avatar). Un tot în care se împletesc bătrîne teorii filosofice (de cînd lumea era mai pură - măcar fiindcă e atît de departe de noi încît nu o putem accesa deplin) cu nostalgii ale începuturilor edenice. Dar mai importantă decît ideile din poveste e modalitatea în care regizorul italian construieşte istoria de pe ecran.
 
Filmul documentar este îndeobşte legat de realitate. Investigaţia documentară, prin natura sa, prin ideea de document pe care o poartă ca nume, trimite în mod direct la realitate, la ceva ce ar fi avut loc. Între modalităţile posibile de sondare a realităţii de către documentarul cinematografic, abordarea antropologică (cinéma du vécu, în termenii lui Deleuze din L'image-temps) poate fi considerată cea mai corectă din punct de vedere etic, fiindcă ea ar trebui să lase realitatea şi personajele reale să vorbească. Sau, altfel spus, abordarea antropologică presupune faptul că autorul - tocmai prin faptul că trăieşte îndelung în mijlocul oamenilor pe care îi portretizează - se eliberează de dorinţa de a folosi realitatea observată pentru a construi sensuri care mai degrabă sînt în mintea sa decît în faţa aparatului de filmat. Dar filmul lui Frammartino nu e tocmai un documentar, doar poartă semnele sale. În sensul că tot ceea ce se petrece în faţa aparatului de filmat (imaginile din viaţa bătrînului păstor, imaginile care înfăţişează sărbătoarile săteşti, imaginile care arată calea prin care lemnul devine cărbune) e deturnat de autor dinspre autenticitatea locală (sau dinspre pomenitul cinéma du vécu) spre ficţiunea sa new-age.
 
Eu nu cred că hibridizarea acestea cinematografică (ficţiune documentară, să-i spunem) este nobilă din punct de vedere etic. Fiindcă, pînă la urmă, autorul falsifică acea realitate la care face apel în a-şi susţine ficţiunile. În cazul filmului de ficţiune importantă este organizarea naraţiunii sau a discursului cinematografic; din acestă organizare coboară realismul peliculei, sau acea coerenţă care te face să crezi ceea ce e pe ecran. Însă conţinutul ficţiunii lui Frammartino e dat de imaginile unor întîmplări reale, ceea ce ne duce spre documentar. În cazul filmului documentar raportarea autorului la realitate este esenţială; şi atunci punctul de căpătîi în cazul acestui tip de cinema ţine de fidelitatea filmărilor. O fidelitate care nu se mărgineşte la sfera lui acest lucru a existat cîndva (pentru a folosi sintagma lui Barthes), ci una care ar trebui să presupună şi păstrarea sensurilor existente în şi în jurul acelui lucru care s-a petrecut. Sensuri care pot fi descoperite numai în autenticitatea locală, pe care autorul o eludează constant pentru face loc speculaţiei metafizice personale.