Scenografia a fost realizată de Adriana Urmuzescu sub coordonarea artistică a directorului Cătălin Ionescu Arbore. Recunoaştem în această montare preferinţa scenografilor ONB pentru culorile alb, negru, auriu, argintiu şi roşu - culori pure şi puternice - pe care le-am întâlnit în montările de Manon Lescaut de Puccini, Macbeth şi Simone Boccanegra de Verdi, chiar şi în versiunea în concert a operei Turandot de Puccini. Decorul este unul minimalist, iar elementul scenografic principal pare a fi triunghiul (şi tetraedrul) - probabil reflectând tema religioasă a Sfântului Graal. Costumele au fost concepute pentru a delimita clar "taberele" şi pentru a deosebi cromatic binele de rău. Astfel Ortrud şi Friedrich von Telramud sunt îmbrăcaţi în negru, pe când Elsa şi Lohengrin apar numai în alb; nici pe departe o idee originală, dar de efect.
Dacă scenografia s-a vrut simbolică şi plină de înţelesuri ascunse, regia lui Ştefan Neagrău este exact opusul. Vedem tineri dansând, învârtindu-se şi îmbrăţişându-se şi soldaţi îmbrăcaţi futurist, dar purtând cu ei săbii şi suliţe pe care le flutură în aer pentru a arăta că sunt gata de luptă.
În ansamblu, din punct de vedere vizual, spectacolul este impresionant, mai ales în momentele în care corul se află pe scenă. Ne-am fi dorit poate un pic mai multă originalitate în ceea ce priveşte scenografia şi regia (măcar extinderea paletei de culori folosită pentru decoruri şi costume), căci în ultima vreme spectacolele ONB devin din ce în ce mai previzibile.
Sub conducerea maestrului Cristian Mandeal, orchestra operei a atins o performanţă remarcabilă, învingând orice prejudecată în ceea ce o priveşte. Am auzit nuanţe şi reliefuri sonore, pasaje de mare sensibilitate, dar şi de mare forţa, leitmotivele wagneriene au fost bine conturate, corzile au sunat omogen şi curat iar alămurile strălucitor. Melodia a devenit într-adevăr infinită, aşa cum şi-a dorit-o Wagner.
Eroul acestui spectacol este însă maestrul de cor Stelian Olariu. Partitura corală din Lohengrin este nu numai extrem de amplă ci şi deosebit de complexă. Corul s-a aflat pe scenă aproape tot timpul şi s-a ridicat la nivelul aşteptărilor în fiecare secundă. Astăzi ONB se poate mândri cu corul ei, care poate sta lângă ansamblurile corale ale teatrelor celor mai renumite din lume fără a fi cu nimic mai prejos. Vocile ce-l alcătuiesc sunt valoroase şi au dat de-a lungul timpului solişti remarcabili, iar maestrul Olariu a reuşit de-a lungul a 50 de ani şi reuşeşte şi astăzi să le facă să funcţioneze ca un organism, ca un personaj de sine stătător.
În cadrul Festivalului George Enescu 2011 au fost programate doua reprezentaţii ale spectacolului Lohengrin. Soliştii sunt în mare parte aceiaşi, excepţie făcând rolul regelui, care a fost interpretat de Horia Sandu (3 septembrie 2011) şi Marius Boloş (6 septembrie 2011). Pentru rolurile principale au fost invitaţi solişti obişnuiţi ai marilor scene internaţionale şi ai operelor wagneriene.
În rolul Elsei am văzut-o pe soprana Emily Magee, care are în repertoriu numeroase titluri wagneriene. Magee cântă cu sensibilitate, are intenţii muzicale frumoase, pronunţie bună şi o prezenţă scenică plăcută şi adecvată rolului pe care îl interpretează. Deşi a început slab, un pic înfundat şi fără volumul la care ne aşteptam de la o solistă wagneriana, Magee ne-a arătat adevărata valoare a vocii ei în duetul cu Lohengrin din actul 3.
Tenorul Johan Botha are o voce caldă şi luminoasă. Se preocupă de nuanţe şi culori, însă jocul său actoricesc a fost limitat, ceea ce i-a conferit o bidimensionalitate uşor frustrantă pentru spectator. Pe lângă o voce frumoasă şi sensibilitate în interpretare, ne-am fi dorit mai multă implicare din partea tenorului. Aria Im fernen Land din finalul operei însă ne-a convins că avem de-a face cu unul dintre cei mai buni Lohengrini ai momentului.
Valentin Vasiliu a fost Friedrich von Telramund, unul dintre personajele negative ale operei. Vasiliu este un bas-bariton capabil, cu o voce puternică, dar nu îndeajuns de tehnic: rolul l-a obosit spre sfârşit. A compensat însă printr-o prezenţă scenica impunătoare şi un joc actoricesc convingător.
În rolurile secundare i-am văzut pe Horia Sandu (regele), a cărui voce are o culoare frumoasă, dar care cântă împins şi fără subtilitate, şi pe Vasile Chişiu (mesagerul regelui), care şi-a făcut datoria într-un rol care este mai important în economia poveştii, decât a muzicii.
Punerea în scenă a operei Lohengrin şi apoi incorporarea ei în repertoriu este un proiect ambiţios pentru ONB, care nu are între angajaţi multe voci wagneriene. Aşteptăm să vedem ce surprize ne va aduce conducerea operei în ceea ce priveşte distribuţia. În orice caz, un lucru e sigur: spectacolul din Festivalul Enescu a ridicat ştacheta foarte sus şi va putea fi cu greu egalat.
Lohengrin - ONB (secvente din premiera) de operanb