Tot ai noştri sunt mai buni - Evgheni Oneghin la Festivalul Enescu, 2011

Tare mă tem că spectacolul Evgheni Oneghin, prezentat pe scena ONB pe 21 septembrie 2011 a avut mult de pierdut din cauza pianistei Helène Grimaud şi a lui Antonio Pappano, prezenţi în acelaşi timp la Sala Palatului. Opera este o supraspecializare a melomanului de rând, aşa că mulţi au preferat, probabil, să asiste la concertul simfonic oferit în paralel. Astfel, sala nu a numărat mai mulţi spectatori decât de obicei, la reprezentaţiile acestui spectacol în cadrul stagiunii.
 
Orchestra operei a fost din nou la înălţime, în ciuda unui început cam "subţire" - în momentele cheie (aria scrisorii, poloneza şi aria lui Oneghin din actul al treilea şi bineînţeles, duetul din final) a avut o sonoritate bogată şi încărcată de dramatism. La pupitru s-a aflat Iurie Florea, cu o gestică dirijorală sugestivă şi estetică per se, deşi câteodată neclar în comenzile sale. Corul a fost la fel de profesionist ca întotdeauna şi mai dinamic ca niciodată, regia presupunând multă mişcare. Merită o menţiune specială vocea frumoasă a tenorului ce se aude la începutul corului ţăranilor din actul întâi.
 
În rolul titular Levente Molnár a etalat un timbru catifelat şi o voce puternică. Cântă fără frică, dar şi fără grijă, aşa că se întâmplă uneori ca sunetele sale sa fie detimbrate sau nesigure (s-a întâmplat mai ales în primul act). Oneghin-ul său a fost mai degrabă un puşti isteric, avid de distracţii, dans şi lux, şi nu un dandy elegant şi blazat, aşa cum l-a scris Puşkin.
 
Marius Brenciu are o sensibilitate cu totul deosebită. Această sensibilitate i-a adus în anul 2001 trofeul la concursul BBC Cardiff Singer of the World atât la secţiunea de operă, cât şi pentru lied, iar apoi succesul pe marile scene ale lumii. Şi totuşi ne-am fi dorit un pic mai mult de la un cântăreţ cu atâta faimă. Vocea sa are o sonoritate camerală şi am simţit adesea nevoia de mai multă "pulpă" în glasul său, mai multă substanţă. E drept că Ceaikovski a conceput Evgheni Oneghin ca o serie de "scene lirice" iar Lenski este un poet boem şi fragil, dar ne-am fi dorit o prezenţă vocală mai puternică din partea tenorului. Am surprins de asemenea nepermis de multe inexactităţi intonaţionale şi mari probleme tehnice în registrul înalt (căci de acut nu poate fi vorba în acest rol). Tenorul a cântat aria "Kuda, Kuda" ca pe un lied, transmiţând emoţie pură şi creând o atmosferă de intimitate, ceea ce i-a adus şi simpatia publicului, care l-a aplaudat îndelung. Dar mă întreb: chiar nu se putea face piano decât în falset?
 
Singurul dintre invitaţi care s-a ridicat la nivelul aşteptărilor (sau poate chiar l-a depăşit) a fost soprana georgiană Tamar Iveri. Cu o voce plină, bogată şi puternică, Tamar a avut câteva momente de magie pură în aria scrisorii - pianissime superbe - iar orchestra i-a fost un partener de nădejde. Tatiana ei a fost introvertită, dar voluntară; distinsă, dar modestă.
 
În rolul Olgăi am văzut-o pe Maria Jinga, căreia rolul i se potriveşte ca o mănuşă. Flirtul jucăuş, nerăbdarea mofturoasă, răsfăţul, s-au reflectat atât în jocul actoricesc, cât şi în glasul mezzo-sopranei, care cântă întotdeauna cu un profesionalism ireproşabil.
 
Pompeiu Hărăşteanu a dat din nou o lecţie de longevitate vocală în aria lui Gremin: registrul său grav este la fel de vibrant ca întotdeauna, cald şi profund.
 
Au mai urcat pe scenă Sorana Negrea (Filipievna), care a avut o prestaţie frumoasă şi sensibilă, dar trebuie să mai lucreze pentru egalizarea registrului grav; Ana Maria Comşa (Larina) - o voce puternică, cu accente dramatice; Florin Diaconescu (Triquet), extrem de simpatic în acest rol-caricatură şi Dan Indricău (Zaretsky), care trebuie să evolueze mult atât vocal cât şi actoriceşte pentru se putea numi solist pe scena operei.
 
Spectacolul Evgheni Oneghin rămâne unul dintre cele mai reuşite din repertoriul actual al Operei Naţionale din Bucureşti. Am plecat însă din sală gândindu-mă că versiunea de aseară (21 septembrie 2011) nu a fost cu nimic mai presus decât ce am văzut până acum, în interpretarea angajaţilor teatrului bucureştean. Crina Zancu, Iordache Basalic şi Ionuţ Pascu, Teodor Ilincăi şi Lucian Corchiş sunt solişti cel puţin la fel de valoroşi ca cei trei invitaţi de aseară.