Nu numai ruşii îl iubesc. Şi Franţa a făcut un coup de foudre general pentru le tsar iar jurnaliştii francezi se măgulesc prezentîndu-l în editoriale ca pe un om al locului, din ce în ce mai parizian... Puţină dreptate au şi ei totuşi, ţarul Gergiev iubeşte înnamorata Franţă, ţară care i-a aplaudat primele turnee cu orchestra fostului Kirov. Cel mai bun exemplu e că în 2010 a dat aici, cu Mariinsky la Salle Pleyel, integrala Simfoniilor de Mahler. Şi nu numai Europa îl iubeşte. Valery Gergiev este astăzi un star al lumii muzicale mondiale.
Aseară (11 septembrie 2011), la Sala Palatului, în prima reprezentaţie cu Mariinsky la Enescu 2011, Valery Gergiev, cel mai curtat şi ocupat dirijor al momentului a fost ţarul despre care vorbesc pe bună dreptate francezii. Un ţar seducător, electrizant, eficient şi sobru, din casta dirijorilor care fascinează la pupitru, e un soi de hipnoză care vine din efluviile magnetice ale artei sale dirijorale. Punctează ca un violonist, fără nici o legătură cu bătutul mecanic al măsurii, în détaché sau legato, intrări şi teme care înfloresc efervescent sub privirea lui devoratoare. Urmărindu-l îl simţi în permanentă căutare a sensului muzical prin tempo-ul just, un tempo unic aproape pentru fiecare măsură nu pentru întreaga mişcare. Iar orchestra îl urmează docilă, sedusă mortal, pînă la cadenţa finală. Puţini dirijori reuşesc asta, e clar că geniul e un dat de la Dumnezeu.
Magnetism, eficienţă şi disciplină sub gesturile-I cuceritoare într-un Wagner perfect dozat în Uvertura la opera "Tannhäuser", cum nu mi-a mai fost dat să aud, cu tempi largi în introducerea tematică şi un aproape rubato, marţial şi senzual în dezvoltare, cu temele secundare excelent conduse de alămuri (o nota aparte, superbissime!) Prometeusul lui Scriabin, pentru care Gergiev are aproape un cult, cu pianistul Alexandru Toradze în partitura solistului, a fost de asemenea un moment rar pentru sălile de concert de la noi. Partitura scrisă de compozitorul rus acum mai bine de 100 ani e construită pe teoria ezoterică a lui Scriabin despre intrinseca legătură între muzică şi culoare. Un adevărat festin sub bagheta lui Gergiev, ce nu a mai avut nevoie de nici o lumină, aşa cum notase compozitorul pe manuscrisul original. Cît despre extraordinara parte a doua, Ein Heldenleben, Op. 40, nimic de comentat, poate de notat din nou prestaţia corniştilor, între care 3 sau 4 dintre ei au fost "împrumutaţi" de la filarmonica George Enescu la cererea expresă a maestrului, pentru suplimentarea compartimentului atît de important în muzica lui Richard Strauss. Admirabil s-au integrat şi românii ansamblului rusesc, cu atît mai mult că au urcat pe scenă fără repetiţie. Brava!
Despre ţar şi mâine (13 septembrie 2011), după ce îl vom vedea în al doilea simfonic din festival, cu Şcedrin şi mult aşteptatele tablouri de Mussorgsky, dar şi cu Simfonia a 3-a, op. 21 de George Enescu. Încă ceva. Cum să nu-l iubeşti pe omul ăsta care spune despre muzică aşa ceva: Muzica ne aminteşte în continuare cît de mare poate fi cultura umană. Cred că este unul din cele mai puternice semne ale măreţiei sale...
PS. Nu mă pot abţine: evident că am luat 2 (două) autografe pe ceea ce BBC Music Magazine dar şi Editor's Choice Gramophone şi Classic FM Magazine au considerat a fi discul anului 2011: Romeo & Julieta de Serghei Prokofiev, înregistrat de ţar cu LSO în noiembrie 2008. Invidiaţi-mă! :)
(Cătălin Sava este coordonatorul Agendei Festivalului Enescu 2011 difuzată pe TVR Cultural, TVR 1 şi tvr.ro.)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..