Despre vibraţii zguduitoare la Noche Bach, în Timişoara

Într-o Duminică de ieri - nici nu contează care ieri, pentru că e un ieri pe care o să-l iau cu mine în fiecare zi - am trăit prin toate venele Noche Bach a lui Gigi Căciuleanu. Ţintuită de scaun, cu emoţiile şubrede şi un pântec de cinci luni m-am aşezat într-o lume pestriţă, printre dame cochete şi vârste fragede să trăiesc idei. Ştiam că tot ce vine de la Gigi e trăit şi strecurat prin filtrele lui de om cu aripi. Om cu IDEI. Noche Bach e o simfonie a trupurilor, o desfătare a unui complex minunat de sentimente care-şi face cuib în suflete antrenate de vibraţii zguduitoare. E o nebunie, e plutire, e freamăt şi senzaţii tari de a-ţi dirija corpul într-o întâlnire supremă cu sunetul, cu mişcarea. E o simfonie în alb şi în negru, totuşi plină de nuanţe de A FI. Te ţine în scaun, cu suflul gâtuit, îţi şterge amintiri, te face prezent acolo şi atunci în trupurile balerinilor, în sudoarea lor care dansează în aer perfect împrăştiată.
 
Gigi a coregrafiat notele muzicale, l-a invitat pe Bach să fie animus pentru balerini şi dirijor pentru emoţiile spectatorului. Cu sunetul funicându-mi pe piele, cu pântecu-mi vibrând şi el odată cu emoţiile mele, am simţit cum rar mai simte spectatorul. Am luat ce rar mi se mai oferă de la o scenă plină. Minunat, pur şi simplu altă dimensiune adusă într-o sală de teatru care, cel mai des, din păcate, e doar o sală de teatru. În duminica de ieri, sala asta a fost un incubator de emoţii , o frăţie a simţurilor, trezite dintr-un somn cotidian de către un om cu aripi.
 
Ajunsă acasă nu mi-am plus bluza de pijama. M-am gândit că, la fel ca şi lui Gigi, îmi vor creşte aripi, după tot ce-am trăit la Noche Bach.