Nu ştiu cîţi cred că Mozart este expresia supremă a frumuseţii în muzică. Nu ştiu cîţi dintre cei de astăzi, care au acest crez, şi l-au construit, percepîndu-l live, aşa cum o făceau cei vechi, în sălile de concerte. Un Ceaikovski, - pentru care Wolfgang Amadeus era un Christ muzical, un Kierkegaard, - pentru care muzica lui Mozart era singura artă aptă să exprime momentul, deci senzualul, sau un teolog de talia lui Karl Barth, - care susţinea chiar că Mozart are un loc în teologie, mai ales în doctrina creaţiei şi în escatologic mărturisind mă bucur că trebuie şi pot să îmi mărturisesc credinţa în Mozart... Pentru noi modernii, formidabilul moment al iluminării muzicale s-a desprins din firescul viu al unui concert şi vine mai ales şi în mare măsură din discuri, conservele găzduite pe rafturile caselor noastre, aşa cum numea marele Celibidache înregistrările sonore, parte esenţială din cultura noastră presărată cu infinitezimale flagrant-delicturi de intime fericiri personale. Cu atît mai rare şi mai memorabile sunt ocaziile în care ofensiva graţiei mozartiene te cuprinde astăzi într-o sală de concerte. Daniel Barenboim este cel care a reuşit aseară (14 septembrie 2011) să oficieze magnific supranaturalul iradiant mozartian, în al doilea simfonic cu Staatskapelle Berlin din Festivalul Enescu. Concertul 22 în Mi b Major KV 482 a fost momentul formidabilei întîlniri cu surîsul solar şi tristeţea eterată atît de caracteristică muzicii mozartiane. Virtuozitatea superbă a pianistului şi dirijorului Daniel Barenboim n-a fost de data asta în dauna muzicii, aşa cum se întîmplă din păcate în multe ocazii, interpretări şi înregistrări ale multor muzicieni de la noi sau de-aiurea. Maturitate convingătoare, disciplină sonoră şi o naturaleţe ireală care au transformat auditoriul pestriţ şi inegal din Sala Palatului într-un organism uriaş care a respirat la unison, în tempo-ul înlănţuirilor sonore simetrice şi fugace din partitura mozartiană. Şi asta în ciuda soneriilor sunătoare, a concertului delirant de tuse şi a tot ce înseamnă mărunţişurile mari care fac gradul de civilizaţie a unui popor într-o sală de muzică. Kundera avea dreptate, deşi nu e deloc printre favoriţii mei; înşiruirea dezordonată de sentimente şi afecte a unei vieţi omeneşti atîrnă mult prea greu în mecanismul complicat şi gracil al gestului simplu de a-l înţeleg pe celălalt. Şi da, insuportabila uşurătate a fiinţei chiar există, axiomă a unor inefabile fericiri viitoare. Starea de graţie de aseară face să pălească tot ce ar fi trebuit probabil să vă amintească meticulozitatea unui jurnalist sau a unui cronicar: integrala concertelor de Mozart înregistrate de Barenboim la London's Abbey Road Studios şi scoase la EMI între '67 - '74, ce înseamnă Mozart pentru istoria şi dezvoltarea genului concertant dedicat pianului sau cît de mare e creatorul lui West-Eastern Divan, dirijorul şi pianistul care ne-a cutremurat incredibil aseară, întrezărind în noi acea griechisch schwebende Grazie pe care chiar Robert Schumann o întrevedea în muzica unui Mozart, o muzică tratată de contemporanii săi romantici drept un rococo frivol. Mulţumim pentru surîs, dear mister B!
(Cătălin Sava este coordonatorul Agendei Festivalului Enescu 2011 difuzată pe TVR Cultural, TVR 1 şi tvr.ro.)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..