Un portret al poporului român creionat într-o seară - Festivalul Enescu, 2011

În Franţa există aproximativ 1.000 de feluri de brînză, iar Belgia exportă anual 172.000 tone de ciocolată şi încîntă vizitatorii cu peste 300 de magazine unice de producător. Asta pentru că acestor naţii le place să experimenteze, să încerce noul, să schimbe. Nu ştiu dacă în România în afară de caş, urdă, telemea de capră, oaie şi vacă şi caşcaval afumat mai găseşti ceva... Nevoia de a nu experimenta, de a nu încerca, de a fi siguri, de a lîncezi într-un status quo dubios, ne caracterizează, din păcate, ca neam. Dar şi un complex de superioritate grefat pe unul de inferioritate, nevoia de a epata, de a fi ceva mai mult decît orice alt vecin, dă, parcă, în ochii noştri blînzi, dar, infatuaţi, mai multă sănătate caprei noastre.

Şi atunci, mă întreb, retoric, în şoaptă şi pe această foaie, care a fost rostul pentru care, în seara asta, Orchestra Naţională Radio a interpretat o piesă atît de grea precum Simfonia Turangalîla a lui Olivier Messiaen? Repetiţiile au fost asidue, instrumentele prezente pe scenă au fost mai multe decît o ureche normală de meloman ar putea distinge şi gravitatea piesei nu se potrivea, pur şi simplu, unui public junior aşa cum, îndrăznesc să zic că suntem noi, românii. A fost singurul concert de la Sala Palatului unde am văzut oameni citind presă sau beletristică, unde zîmbetele erau de surprindere şi confuzie, iar jena de a nu lăsa o orchestră românească, la figurat, cu ochii în soare, a fost singurul motiv, cred, care a ţinut publicul în sală, de la un moment încolo. Cred cu putere că alegerea lui Claude Debussy în debutul programului serii a fost cartea cîştigătoare şi cred, la fel, cu putere, că genialitatea complexă şi neînţeleasă a piesei a eclipsat talentul muzicienilor din orchestră.

Nu mă îndoiesc că undele Martenot, un instrument despre care nu ştiam pînă astăzi că există şi mai ales sunetele produse au fost atracţia serii, fapt demonstrat şi de buluceala care s-a creat după finalul spectacolului în dreptul instrumentului cu pricina şi atitudinea deschisă a spectatorilor spre a adresa întrebări interpretei (Cynthia Millar) ca într-un muzeu. Însă, alegerea a fost total gratuită, nu a fost înţeleasă şi de aceea este singurul concert în care am auzit oameni spunînd partenerului de audiţie: "Nu pot să cred că vrea cineva bis".

Cu toate acestea, dirijorul (James Gaffigan) şi cei doi solişti (Peter Donohoe şi Cynthia Millar) alături de orchestră au făcut dovada faptului că sunt capabili de performanţă superioară, dar şi-au irosit diamantele... Au fost aplaudaţi şi li s-a zis Bravo la ieşirea din scenă. Dar cred că a fost inerţie şi spirit naţional la mijloc, chiar dacă muzicienii păreau să ştie ce fac şi făceau cu convingere.

În afară de faptul că ne complicăm inutil şi gratuit, că nu vom fi, oricît ne vom strădui, la nivelul marilor orchestre ale lumii, decît dacă vom învăţa, precum alte neamuri, să fim disciplinaţi şi să ne focalizăm atenţia pe lucruri practice, pot garanta ca percuţia, suflătorii, celesta şi undele Martenot au făcut toţi banii.