Oedipe de George Enescu este o operă grea. E greu să o montezi, e greu să o cânţi, greu să o dirijezi, e greu să o asculţi cu răbdare până la final şi e greu să scrii despre ea după ce toate cele de mai sus au fost realizate. Greu a fost şi aseară (15 septembrie 2011) pe scena ONB, unde, ca în fiecare ediţie a festivalului Enescu am fost martori la o reprezentaţie a acestui monument operatic, dar călătoria muzicală a fost parcă mai scurtă şi mai uşoară decât în alţi ani.
Am avut senzaţia multă vreme că opera Oedipe de George Enescu este sortită a fi pururea în stadiu de experiment. Că libretul, mult prea dens, poate fi cu greu modelat într-o formă prezentabilă pe o scenă de operă, iar atunci când acest lucru se realizează, spectacolul apare ca o ciudăţenie, o încercare mai mult sau mai puţin reuşită de a "nara" liricul. Căci partitura lui Enescu este de un lirism extrem, la limita abstractului.
Montarea din 2011 ne prezintă o variantă scenică mult simplificată faţă de ce am văzut în trecut. Nu se recurge la gesturi scenografice sau regizorale greoaie, care să încarce spectatorul cu grija de a trebui să descifreze semnificaţii ascunse. Este o producţie care cedează rolul principal muzicii şi se subordonează ei, încercând să redea şi să prefacă în vizual ceea ce e muzică şi nu poveste în Oedipe. Scenografia Vioricăi Petrovici foloseşte linii şi contururi simple, elementele de decor sunt puţine, dar exploatate la maximum iar luminile şi proiecţiile video sunt integrate bine în spectacol. Regia Andei Tăbăcaru Hogea este, de asemenea, simplă: subiectul operei devine uşor de înţeles, iar spectatorului îi este permis să se lase purtat de muzică. Există însă şi unele minusuri: decorul pare neterminat, structura metalică de susţinere a scării spiralate şi a platformei circulare (element scenografic central) este vizibilă şi inestetică, la fel şi o serie de reflectoare plasate sub trepte, iar balustrada metalică din partea superioară a scenei are aspect de schelă. Cred, de asemenea, că plasarea cântăreţilor în partea din spate a scenei este o mare greşeală, ţinând cont de acustica neprietenoasă a sălii. Cu toate acestea, spectacolul convinge şi poate fi considerat o mare realizare a ONB-ului.
O mare realizare este şi pentru tânărul dirijor Tiberiu Soare, care îşi adaugă în repertoriu o lucrare extrem de dificilă. Orchestra operei a sunat bine, plin, aşa cum nu am auzit-o de multe ori. I-a priit pesemne colaborarea cu maestrul Mandeal pentru opera Lohengrin, prezentată în cadrul aceluiaşi festival. Soare a condus, ca întotdeauna, cu încredere şi siguranţă, dar a dat dovadă şi de sensibilitate, aproape tandreţe în actul al patrulea, în care gesturile sale au fost ample, generoase şi sugestive.
În rolul titular l-am ascultat din nou pe baritonul Ştefan Ignat, pentru care Oedipe a devenit deja un rol-semnătură. Este de apreciat în primul rând curajul lui Ignat de a aborda această partitură, care îi depăşeşte pe mulţi. Pe lângă talent, este nevoie şi de multă inteligenţă din partea cântăreţului-Oedipe, care se află pe scenă majoritatea timpului. Momentul culminant al operei este, fără îndoială, cel în care Oedipe apare în faţa tebanilor orb şi însângerat, în timp ce corul strigă înspăimântat "horreur". Aria, sau mai bine zis, monologul cutremurător al lui Oedipe a fost rostit de Ignat ca o declamaţie, disperarea personajului fiind evidentă în fiecare inflexiune a vocii.
Pe lângă Ştefan Ignat s-au remarcat Antonela Bârnat, Ecaterina Ţuţu şi Simona Neagu. Deşi a avut un rol mic, Antonela Bârnat şi-a făcut vocea bine auzită ca Meropa. Mezzo-soprana are un timbru senzual, o prezenţă scenică plăcută şi un instinct bun în interpretare. Momentul jurământului a fost cu adevărat impresionant. Ecaterinei Ţuţu i-a revenit poate cel mai ofertant rol din întreaga operă - Sfinxul. Alternarea între folosirea vocii pline şi vocii de cap, precum şi glissando-urile senzuale şi înfricoşătoare în acelaşi timp au imprimat Sfinxului un aer misterios şi dramatic. În final, Simona Neagu a oferit personajului sau, Antigona, puritate şi fragilitate prin vocea sa caldă.
Dovadă că Oedipe este o operă greu de digerat pentru spectatorul obişnuit au fost aplauzele uşor anemice din final. Cele mai multe au fost oferite, aşa cum se cuvenea, baritonului Ştefan Ignat, dar şi lui Tiberiu Soare, pentru care acest spectacol reprezintă, fără îndoială, un punct de cotitură în drumul maturizării sale artistice.
De: George Enescu Regia: Anda Tăbăcaru Hogea Cu: Ştefan Ignat, Horia Sandu, Ionuţ Pascu, Ecaterina Ţuţu, Simona Neagu, Antonela Bârnat
4 comentarii
- un spectacol deplorabilD, 16.09.2011, 13:48
Aplauzele 'anemice' de la sfarsit cred ca au venit mai degraba sa taxeze acest spectacol LAMENTABIL, nu muzica, care a sunat cel mai bine in tot haosul de aseara (dovada si aplauzele cele mai generoase oferite lui Tiberiu Soare)! Jenant, daca ar fi sa comparam acest kitsch cu montarile anterioare (Nicolas Joel, Petrica ionescu), mult superioare acesteia.
Inexplicabil de ce a aparut aceasta noua montare, care nu a transmis nimic nou si care pare mai degraba demodata si ponosita.
Acest "Oedipe" devine astfel un nou argument pentru criza grava a regiei si a scenografiei actuale de opera de la noi (intotdeauna aceeasi mana de oameni) ce defavorizeaza solistii si artistii lirici de calitate pe care ii avem, dar, in principal, publicul.
- Un spectacol banal!!!Ligia, 17.09.2011, 20:48
Si in afara de ce a fost scris in comentariul de mai inainte pot adauga penibilitatea vopsirii pe fata a artistilor,un lucru pe care vad ca in ultimul timp il copiaza toti regizorii,unul de la altul.
Bravo Ignat,bravo corul!!!
P.S. Tot Oedipe-ul lui Petrica Ionescu ramane cel mai bun!!!
- montare de un rar prost gustA, 17.09.2011, 22:07
o montare de un rar prost gust...clar ca aplauzele au aratat dezamagirea. eu chiar m-am trezit razand in hohote la final, probabil bulversare. revolta. ridicolul situatiei. era pre mult sa-i la un loc, ce impopotionati mai erau... si Enescu visa la ceva simplu si maret... (a propos de simplitate si rafinament, tocmai vin de la Magifique... e chiar magnific si magic). oameni buni, eu ma gandesc asa: macar in afara festivalului, noi, publicul am putea avea un cuvant mai clar de spus. bine, asta inseamna sa ne facem curaj si sa mai pasim pe la ONB, dar doamnele meritau fluieraturi, muzicienii aplauze iar ovatii - maestrul de cor.
- parerecineva, 24.09.2011, 20:42
Sa fiu sincer ,prefer montarea prezenta in locul celei lui Petrica Ionescu .Nu pentru ca as aprecia-o foarte mult dar e mai domestica fata de cea anterioara .
Resurse
Alte articole de Olivia DecaAlte cronici muzicaleArticole similare
Interviurile Festivalului Enescu, 2011: Daniele Gatti / Marius ConstantinescuInterviurile Festivalului Enescu: Hélène Grimaud / Marius ConstantinescuInterviurile Festivalului Enescu: Ian Bostridge / Marius ConstantinescuInterviurile Festivalului Enescu: Antonio Pappano / Marius ConstantinescuInterviurile Festivalului Enescu: Johan Botha / Marius ConstantinescuToate articolele despre OedipeToate articolele despre Festivalul George Enescu 2011Scrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate