Fără îndoială că numele lui Gigi Căciuleanu face onoare oricărui mare festival - e totuşi cît se poate de discutabil cum se face că spectacolele Baletului Naţional din Chile se întîlnesc atît de (nimic altceva decît) tangenţial cu ceea ce acelaşi coregraf lucrează în România. Corpurile în Noche Bach sînt în perfectă condiţie fizică, sînt dansatori cu aparentă excelentă pregătire în dans clasic şi modern, au expresivitatea teatrală care să dea viaţă feţelor, ochilor, zîmbetelor, dar dincolo de asta e matematică - matematica pură marca G. Căciuleanu.
Iar matematica în cauză nu e o metaforă. Conciertos (Concertele Brandenburgice 3 şi 5, dirijate de Karajan) şi Cántico (Jesus bleibet meine Freude a capella) sînt cele două părţi ale Nopţii Bach. Despre cea dintîi, Căciuleanu spune că trimite la Şirul lui Fibonacci, iar despre cea de-a doua, că se inspiră din Cîntarea Cîntărilor. Şirul lui Fibonacci este o structură matematică foarte specială în care fiecare număr reprezintă suma celor două numere anterioare, începînd cu 0 şi 1, cu cît e mai mare valoarea unui număr, cu atît apropiindu-se două "numere Fibonacci" consecutive din şir de corelaţia supremă (aşa-numita sectio aurea, atît de dragă pictorilor renascentişti şi mai ales lui Leonardo da Vinci). Şirurile Fibonacci se construiesc şi deconstruiesc scenic - pentru spectatorii cărora le lipseşte perspectiva de la înălţime, e vorba doar de unde meandrice, care se intersectează numai pentru a se îndepărta unele de celelalte. "Viaţa e o bătălie electrizantă între forţe opuse, între greutate şi imponderabilitate, între negativ şi pozitiv, între inerţie şi mişcare. Coregrafia, ca imagine a teatrului existenţelor noastre, e un angrenaj de corpuri, un amestec de personalităţi, un mecanism în care dansatoarele reprezintă rotiţele în acelaşi timp abstracte şi creative", spunea coregraful la reluarea spectacolului, în decembrie 2010.
Prea puţin umple arhitectura rece, metalică (inclusiv în costumele gri, perfect aderente) a coregrafiei lui Căciuleanu, e aproape un exerciţiu de gimnastică diabolică, de mecanism davincian care merge, cu viteză suicidă, în gol, cu muzica lui Bach drept irezistibil cîntec de sirenă (mişcarea transpunînd, aproape, geometria partiturii şi revenirile simetrice, sinuoase). E un angrenaj, într-adevăr, dar unul căutînd fără sorţi de izbîndă să reproducă faimoasa sectio aurea.
În Cántico, toată această calculată matematică a mişcărilor rămîne undeva, departe, lăsînd loc aproape unui omagiu adus lui Bach şi vocii umane, capabilă să umple cerul. "Dansul vocilor şi cîntecul trupurilor, impulsuri şi energie, într-o comuniune organică, amîndouă concentrate într-un singur gînd, dedicat vieţii cu multiplele ei faţete. Atît carnal, cît şi ca manifestare socială. Într-o piesă de teatru coregrafic şi spiritual", spune Gigi Căciuleanu. Muzica a capella pare a fi produsă de corpurile însele, de mişcarea lor în spaţiul limitat al scenei, exact la fel cum vocile omeneşti par să se izbească de pereţii metalici ai scenei pentru a genera, la rîndu-le, forme fizice concrete. E "un cor de dansatori". De fapt, nu doar Bach e cel care leagă cele două părţi ale spectacolului, ci chiar pasiunea unei căutări a formelor perfecte - acel echilibru fizic şi mental, liniştea "numărului perfect" al clasicismului. Balanţa ideală a trupurilor care aspiră la imponderabil, dar care, cumva, oarecum, se văd golite de adevărul banal al imperfecţiunii tocmai pentru că sînt/ au ajuns mult prea aproape de idealul Şirului lui Fibonacci.
Există multă forţă în structura pe care Căciuleanu le-o impune dansatorilor, le provoacă resurse profunde de rigoare şi rezistenţă, delicateţe, senzualitate, feminitate/masculinitate - undeva, totuşi, pe parcurs, ceva se pierde, acea mică diferenţă specifică ce cască un hău între dansul contemporan şi cel clasic, hăul unei vieţi care palpită (aşa cum palpita în OuiBaDa - cel mai recent "spectacol românesc" al lui Gigi Căciuleanu). E o emoţie a existenţei care se întoarce pe scenă în Cántico (să fie Bach?, să fie concentrarea mişcării simple a costumelor negre şi a partiturilor îngălbenite pe care nimic nu e scris?), pur şi simplu ca să-ţi dea gustul de fraged şi fragil a ceea ce înseamnă, în străfundurile lui, dansul Căciuleanu.
Există multă forţă în structura pe care Căciuleanu le-o impune dansatorilor, le provoacă resurse profunde de rigoare şi rezistenţă, delicateţe, senzualitate, feminitate/masculinitate - undeva, totuşi, pe parcurs, ceva se pierde, acea mică diferenţă specifică ce cască un hău între dansul contemporan şi cel clasic, hăul unei vieţi care palpită (aşa cum palpita în OuiBaDa - cel mai recent "spectacol românesc" al lui Gigi Căciuleanu). E o emoţie a existenţei care se întoarce pe scenă în Cántico (să fie Bach?, să fie concentrarea mişcării simple a costumelor negre şi a partiturilor îngălbenite pe care nimic nu e scris?), pur şi simplu ca să-ţi dea gustul de fraged şi fragil a ceea ce înseamnă, în străfundurile lui, dansul Căciuleanu.