Şi se pare că destinul ăsta alege şi bine cîteodată dacă mă gîndesc la ce mi-au spus prietenii şi colegii cu care fatumul zilei de 17 n-a fost atît de bun. Şi mai ales, la cît de mult am aşteptat ca în Festivalul Enescu să existe o serie dedicată muzicilor lumii. Alina B., absolventă de Cons. şi un jurnalist cu nas bun, a filmat cu italienii la repetiţii şi îmi spune prin telefon încă de la prînz că sună bine şi că au un sunet special. Aşa a fost, colega mea a avut dreptate. Concertul lui Brunello a sunat atît de bine că am simţit briza Mediteraneei în sala Radio. Credeţi-mă pe cuvînt, nu sunt deloc genul dulceag, chiar aşa a fost. Datorită muzicii, dar şi ideii excelente a cellistului şi dirijorului italian de a adăuga orchestrei sale camerale instrumente de percuţie, la care a performat un instrumentist de excepţie - n-am reuşit să-i aflu numele, dar pot să jur că era de origine arabă, sau cel puţin turcă. Mixtura aceasta a fost Odusia, numele latin al Odiseei bătrînului Homer, o căutare a sufletului muzical mediteraneean pe ambele ţărmuri ale mării dintre pămînturi. Şi ce ofertantă şi genială a fost ideea italianului cu profil de condottiere brăzdat de brizele lagunelor şi grijile puţin frivole ale unui bărbat bine, cum bine şade oricărui italian. Aceasta cred că e esenţa musique du monde, de a căuta, de a experimenta, plecînd de la izvoare, de la buna şi veche tradiţie a folclorului şi a etnicului, cu tot ce are acest filon naţional al fiecărui popor în parte, mai proaspăt şi mai frust pentru urechile şi sufletele noastre obosite de urlătoarele cacofonii emtivistice pe care le înghiţim zilnic, doar pentru că unii le numesc muzică.
This is our Odyssey, şi-a explicat ideea programului Mario Brunello în debutul concertului, vorbind pas cu pas despre fiecare etapă a unei călătorii însorite şi emoţionante, legănate de ape profunde şi brize parfumate din vremuri de altădată. Odusia - pe care Brunello a gravat-o pe un disc foarte bine primit în peninsulă şi nu numai - începe cu o improvizaţie solo cu vagi isonuri sul altra corda a unui violoncel secund. Muzicianul italian cîntă pe un superb violoncel Maggini din 1600, cu un minunat timbru cald şi distins, care înfioară mai ales în astfel de improvizaţii, executate cu o tehnică excepţională, aproape virtuoză. Urmează delicata Nana, extras din ciclul cîntecelor populare spaniole de Manuel de Falla, în original pentru voce şi pian, şi Vez, popas sîrbesc despre o dantelăreasă şi migala unei delicate broderii. Fulgurant, se întreţes apoi acordurile culturii muzicale islamice într-un cîntec tradiţional turcesc, dar care, bizar, sună foarte cunoscut urechilor noastre de români, pesemne Anton Pann şi-a făcut perfect lecţiile-i geniale. În acest moment intră în scenă duduk-ul, instrument armenesc de care Mario Brunello se declară îndrăgostit; eu mă îndrăgostesc de percuţionistul diabolic care de la şoaptă la tunet mă transportă în toate posibilele euforii ale întortocheatului ethos armenesc, într-o transcripţie proprie pentru cello şi duduk a celui care a creat, în 1994, Orchestra d'Archi Italiana: Bat vînturile, Tchatchane - dans popular armenesc, Cîntecul ţăranului şi Rugăciunea Sfântului Grigore din Narek; poezie pură! Atmosfera se schimbă cu ultimul act şi piesa centrală a Odusiei, Spasimo, scrisă de compozitorul şi violoncelistul italian de secol XXI, Giovani Solima. Lucrarea e dedicată oraşului Palermo, iar Spasimo e chiar numele unei biserici de-aici, rămase neterminată şi transformată în lazaret la ciuma care a pustiit oraşul Palermo în 1642. Spasimo, De Harmonia, Peste, Raffaelo (altă minunată poveste despre o pictură rafaelită destinată bisericii pustiite de ciumă, pictură aflată acum la Prado-Madrid), Il naufragio, Porta dei Greci, De Harmonia, Via Dolorosa sunt, fiecare în parte cu povestea ei, momentele emoţionante ale lucrării pe care Solima a scris-o în 1995 la comanda municipalităţii palermiene pentru redeschiderea edificiului ale cărui lumini se sting înnăbuşite de ciumă în secolul al XVII-lea. Astăzi, Spasimo e cel mai important centru cultural al capitalei Siciliei. Emoţionant întreg parcursul acestei călătorii care se încheie, în adevăratul spirit al World Music, cu acordurile eteroclite din Spasimo, biserică a morţii devenită simbol al renaşterii şi convergenţei culturilor Estului, Vestului şi Islamului. Dincolo de febra aplauzelor îndelungi, răsplătite generos de italianul Brunello cu două encore - Allesandro Scarlatti şi Astor Piazzolla - mă las cuprins de o linişte arhetipală. Şi, nu întîmplător, îmi amintesc ce i-a spus Alinei de dimineaţă, în interviul-exclusivitate pentru Agenda Enescu Tvr Cultural, cel care a cîntat cu violoncelul său pe malurile Mediteranei, muntele Fiji, în deşert sau în Dolomiţi: "Ceea ce caut eu este o anumită linişte. Mergînd în aceste locuri, am descoperit o linişte foarte importantă pentru muzică, o linişte naturală. Pînă şi modul de a cînta este foarte diferit în astfel de locuri. Pentru că raţiunea interpretării este ca sunetul să umple un spaţiu, şi apoi să plece, nu să se întoarcă înapoi în ureche."
La ieşirea din sala Radio, după ce mă ciocnesc de un Marin Cazacu extrem de fericit - alt semn confirmatoriu! - mă rătăcesc din nou, ca orice nebucureştean rău adaptat, pe drumul ce mi se pare labirintic din Berthelot spre Ateneu. Aici, a doua întîlnire cu neamţul nostru, maestrul Cristian Mandeal şi nemţii austrieci din Camerata Salzburg. Nu are liternet.ro spaţiu să vă mai spun şi despre al doilea program Mendelsohn-Bartholdy cu surorile Labeque costumate cloche în le Rouge et le Noir şi cu sprinţara Scoţiană, dar două vorbe despre aplauze tot am să spun, pentru că aseară m-a apucat criza.
Dincolo de geniul comentariului despre care deunăzi magistral perora Andrei Pleşu, cred serios că noi, românii, avem geniul generozităţii în aplauze. Nu ştiu dacă e neapărat despre celebra ospitalitate românească sau reminiscenţele aplaudace ale congreselor ceauşiste, dar cînd vine vorba de aplauze şi aplaudat, noi, românii, suntem clar, cei mai buni! Excesiv de generoşi, ca în grăsimea din mîncărurile cu care atentăm la colesterolul musafirilor noştri, suntem şi cei mai calzi aplaudaci! Şi asta, în fiecare seară de Festival! Başca că nu ştim a nu aplauda între părţi, cum cuminte şi cu font decent ne spune în fiecare seară programul de sală, mai şi aplaudăm excesiv, hămesit şi egocentric ce nu trebuie şi cînd chiar nu e cazul. De unde o fi venind nevoia asta delirantă să urli hapsîn după un bis, înroşindu-ţi palmele, chiar dacă fix înainte de final picoteai moţăind plictisit în scaun sau căscai zgomotos cu trosnet de fălci, şi chiar dacă, sinceri să fim, nu prea ţi-a plăcut sau înţeles ce-ai auzit. De ce ne livrăm atît de zgomotoşi aplauzelor panegiriale şi encomiastice de chiar fiecare dată, de ce nu ştim a doza mulţumirea, afecţiunea şi bucuria datorată pe drept celor care vin să se dăruiască sufletelor noastre în şi prin muzică? De unde vine proprietatea răsplătirii darului, de unde putem învăţa că nu totul e otova, cînd vom şti oare să ne oprim atunci cînd trebuie, cînd vom şti să drămuim, în fine, cînd vom şti şi vom putea să nu exagerăm? Habar n-am şi sincer, nici speranţe nu am! Poate că faima asta de gazde perfecte şi generozitatea ospitalieră care ne-a făcut celebri mai ales în ochii şi ego-urile noastre e ceva definitiv, definitiv ca iubirea şi patria.
La final, ca să nu închei cu criza, vă las cu Odusia lui Solima şi un Brunello care cîntă acompaniindu-se cu vocea pe un munte; e puţin, e fără archi şi percuţionist diabolic, dar măcar să aveţi o idee vagă despre cum a sunat briza :-)
(Cătălin Sava este coordonatorul Agendei Festivalului Enescu 2011 difuzată pe TVR Cultural, TVR 1 şi tvr.ro.)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..