Experienţe la Festivalul Enescu, 2011

Rar mi-a fost dat să ascult un asemenea concert de pian, şi probabil va mai trece mult timp până să mai ascult unul într-o interpretare la fel de bună. Daniel Barenboim este un pianist de-a dreptul excepţional, lucru deja ştiut, oricum, dar mă bucur din suflet că am avut ocazia să mă conving singură. Cu o tehnică desăvârşită, o abilitate deosebită de a construi frazele, de a schimba nuanţa de la o notă la alta a reuşit să interpreteze superb Concertul nr 22 de pian de W.A. Mozart. Comunicarea cu orchestra a fost perfectă, a îmbinat foarte uşor rolul de dirijor cu cel de solist. Întregul concert a creat o atmosferă de seninătate, de bucurie si armonie. Orchestra Staatkapelle din Berlin mi s-a părut de-a dreptul divină. Aşa suflători buni mai rar - flautul, clarinetul, fagotul si clarinetul bas în Simfonia pentru Divina Comedie a lui Dante, de Liszt au fost remarcabili.
   
Îmi place să experimentez lucruri noi, din când în când. Acesta a fost raţionamentul şi în momentul în care am hotărât să merg la concertul Orchestrei Naţionale Radio, aflată sub bagheta lui James Gaffigan. Eram conştientă de natura lucrărilor muzicale ce urmau a fi interpretate şi cu toate acestea, am decis să încerc să ascult şi lucrări moderne. Concertul a început cu Debussy, Catedrala scufundată, o lucrare profundă, cu o încărcătură emoţională deosebită pentru mine. Piesa de rezistenţă însă a fost Turangalila, de O. Messiaen, avându-i ca solişti pe Petere Donohoe si Cynthia Millar. Este o lucrare grea, într-adevăr, dar cred ca ea devine şi mai încărcată şi greoaie atunci când nu o poţi înţelege. M-am străduit pe tot parcursul concertului să văd dincolo de sunetele care uneori mă şocau de-a dreptul, de schimbările dramatice de la lirism la agitaţie extremă şi apoi la confuzie totală, de sonorităţile unor instrumente de care am auzit doar în cărţi, însă nu am reuşit să ajung la esenţa unei astfel de lucrări. Am rezistat eroic, zic eu, până la sfarşitul concertului, deşi mărturisesc că am avut tentaţia de a părăsi sala, simţindu-mă total pierdută în haosul acela de sunete. A fost dezamăgitor să văd sala pe jumătate goală, şi oameni care plecau, pe rând, între părţile concertului. Cred că încă nu suntem pregătiţi pentru a asculta asemenea lucrări. Urechile noastre nu sunt obişnuite cu lucrări moderne pentru a le putea înţelege, cât de cât. Poate ar fi o recomandare bună introducerea în repertoriul orchestrelor noastre şi a astfel de lucrări, aşa încat la următorul festival dirijorii să nu se mai uite consternaţi la o sală pe jumătate goală pe care oamenii o părăsesc treptat, neînţelegând nici ei mai nimic.
   
După experienţa ascultării Turangalilei am simţit o nevoie mare de a asculta o lucrare clasică, ceva care să-mi reacordeze urechile. Iar concertul Filarmonicii din Viena, dirijată de Franz Welser Möst, a venit ca un cadou pentru mine. Simfonia concertantă pentru vioară şi violă de W.A. Mozart a deschis concertul, avându-i ca solişti pe Fanny Clamagirand şi Antoine Tamestit. Prestaţia lor a fost impresionantă. S-au sincronizat perfect, s-au completat şi s-au susţinut reciproc în discursul muzical formând un duet solistic deosebit. A fost Mozart ca la carte! Am aşteptat cu mare drag partea a doua a concertului: Simfonia nr 5 de A. Dvorak. Muzica lui Dvorak are o forţă aparte, o consistenţa şi o putere ce o fac să inunde totul în jur. Ador faptul că, violoncelist fiind, el a pus acest instrument minunat în valoare inclusiv în lucrările simfonice. Au existat momente cand se auzea doar sunetul violoncelului în toată sala care m-au umplut de bucurie şi emoţie şi mi-au amintit din nou cât de mult mă bucur că am avut ocazia să intru puţin în tainele acestei minuni care este muzica şi cât de recunoscătoare ar trebui să le fiu celor care au facut posibil acest lucru.