Selecţia de la Mediaş a cuprins opt lungmetraje, dintre care unele mute, realizate în Odessa, New York, Viena şi în Polonia, şi inspirându-se cu precădere din literatura idiş. Realizate din anii '20 şi până la începerea celui de-al doilea război mondial, filmele idiş foloseau actori de teatru în rolurile principale, dar mare parte dintre cei care alcătuiau restul distribuţiei erau neprofesionişti care veneau cu costumele de acasă.
Multe dintre aceste filme s-au turnat în decoruri naturale, de aceea - deşi producţii de ficţiune -, ele păstrează autenticitatea şi prospeţimea unui document de epocă. Filmele idiş sunt azi cântecul de lebădă al unei culturi vii aflate în pragul unei tragedii despre care n-avea nici cea mai mică idee.
Iulia Blaga: Unde aţi găsit aceste filme?
Sharon Pucker Rivo: Am plecat de la o colecţie pe care am cumpărat-o în 1976 de la urmaşii lui Joseph Seiden din New York, care între anii 1950-1060 a colecţionat filme, dar care a şi regizat 16 filme în anii '30. În anii '50-'60, când cultura idiş nu a fost atât de populară, el a început să colecţioneze filme idiş şi a mers din laborator în laborator, plătind câte 100 sau 200 de dolari pentru o copie sau un negativ pe 35 mm.
Am început literalmente cu bucăţi de filme (aveam vreo 300 cutii), iar în ultimii 35 de ani am adunat fragmente de peste tot - din Brazilia şi Australia până în Anglia -, iar acest lucru ne-a ajutat să recompunem filmele ca pe un puzzle. Toate negativele din Polonia au fost distruse în timpul războiului, dar tot a mai rămas o copie aici, alta dincolo.
Au fost oameni care au fugit din Polonia cu filme cu tot, dar uneori le-am descoperit în cinematografe. Am mers în Brazilia şi am găsit într-un cinematograf o copie după Dibuk. În alte ţări ca Marea Britanie sau Australia am găsit filme idiş în arhive sau în casele oamenilor. Din documentarea pe care am făcut-o ştim acum ce filme lipsesc, dar unele dintre cele pe care le avem sunt într-o stare atât de rea încât nici n-am băgat bani în ele.
I.B.: Ştiţi exact câte filme lipsesc?!
Sh.P.R.: Ne lipsesc în jur de 50. Ştim câte sunt din cronicile de întâmpinare - Jim Hoberman de la Village Voice ne-a ajutat foarte mult, şi mai avem studenţi şi prieteni peste tot în lume care cercetează presa pentru noi. Ştim, de pildă, de filmul Achet, realizat în 1937 în Polonia, dar copia pe care o aveam era atât de proastă încât n-a putut fi folosită.
Ne lipsesc în întregime In the Polish Forrest, realizat la începutul anilor '30, ca şi Russian Youth. Filmele foarte vechi, realizate pe nitrat, s-au distrus oricum. 50% dintre filmele realizate în perioada 1896-1920 în întreaga lume s-au pierdut cu totul, iar acest lucru a fost cauzat şi de faptul că filmele idiş aparţin oamenilor, nu unui stat anume, deci nu a existat o ţară care să fie interesată să le păstreze.
I.B.: Speraţi să descoperiţi şi restul de 50 filme lipsă?
Sh.P.R.: 12 dintre ele le putem reconstitui şi restaura când vom avea bani. Chiar acum avem două în laborator. Facem o nouă restaurare pentru Yidl Mitn Fidl / Evreiaşul cu vioara pentru că am găsit o copie superbă pe nitrat, fără subtitluri (nu pot spune încă de unde o avem, oricum, din spatele Cortinei de Fier). Şi mai avem un film american, Kol Nidre, realizat de Joseph Seiden în 1939 cu aceleaşi staruri din Der Dibuk / Dibuk. Ambele vor fi gata în doi ani. Totul depinde de cât de repede obţinem banii.
Restaurarea unui film costă 100.000 de dolari
I.B.: Câte filme aţi restaurat până acum?
Sh.P.R.: Am restaurat şi remontat în întregime 38 de lungmetraje. Deşi suntem pe locul doi după Israel ca arhivă de film evreiesc, suntem singura arhivă de filme idiş din lume. Îţi trebuie azi 100.000 de dolari pentru un singur film, pentru că refaci montajul scenă cu scenă, faci un nou negativ după copie, refaci sunetul, faci o nouă copie şi, la final, o nouă traducere.
I.B.: Ce ştiţi despre actorii din aceste filme?
Sh.P.R.: Am cunoscut-o, de pildă, pe soţia lui Max Bozyk din Der Purimspieler / Bufonul (1937). Odată ce am început să restaurăm filmele, le-am şi arătat. Prima proiecţie am avut-o în 1978, la New York, iar actorii principali din Dibuk (1937) au fost prezenţi. Leon Liebgold avea 80 de ani, dar a venit la proiecţie. Helen Beverly din Grine Felder / Câmpuri verzi (1937) a murit acum două săptămâni. Ne-am străduit să-i găsim pe cei care au rămas în viaţă.
I.B.: Locurile din filme mai există? Se ştie că aceste filme au fost în mare parte turnate în decoruri naturale şi că oamenii - mulţi neprofesionişti, jucau în hainele lor.
Sh.P.R.: Sigur. În Yidl mitn Fidl / Evreiaşul cu vioara (1936) există o scenă de nuntă. Regizorii Joseph Green şi Jan Nowina-Przybylski au adus oamenii din sat ca să joace rolurile invitaţilor la nuntă. Au pus mâncarea pe masă. Actriţa din rolul principal, Molly Picon (n.red.- care a murit în 1992) a scris pe urmă în autobiografia sa că sătenii erau atât de flămânzi încât s-au apucat să mănânce înainte să se dea Motor. La un moment dat o femeie a venit plângând la ea. Nu-şi dăduse seama că nu e o nuntă adevărată (odinioară la nunţi erau invitaţi şi străinii), şi i-a spus lui Molly Picon: "N-am bani să-i fac fetei mele o nuntă. Dacă aş fi ştiut, aş fi adus-o cu mine şi asta ar fi fost şi nunta ei." Se întâmpla în 1936.
I.B.: De ce sunt importante aceste filme, dincolo de calitatea lor artistică?
Sh.P.R.: Multă lume a auzit de Holocaust, dar foarte puţini cunosc bogăţia acestei culturi. Imaginea pe care tinerii de azi o au despre evrei e cea a unor oameni bătuţi, slăbiţi, înfometaţi, ucişi. N-au nicio idee despre faptul că ei cântau, dansau şi se bucurau de viaţă cu atâta energie.
I.B.: Dacă filmele idiş au înflorit în locuri unde teatrul idiş era puternic, de ce nu s-au făcut şi în România, unde apăruse în 1876, la Iaşi, primul teatru idiş din lume?
Sh.P.R.: Nu ştiu. Teatrul idiş era, fireşte, puternic la Iaşi şi exista în plus, în anii '20, şi o industrie cinematografică, dar de ce nu s-au făcut şi în România n-am idee.
I.B.: De unde vine preocuparea dumneavoastră pentru filmele idiş?
Sh.P.R.: Am studiat Ştiinţele politice, iar la începutul anilor '70 lucram ca producător de documentare TV. Crescusem în Kansas City, Missouri, iar bunica mea era originară din Lituania (venise în SUA de pe lângă Vilnius, în 1903) şi vorbea cu noi în idiş. Mi-a plăcut de mică sonoritatea limbii iar în 1975, când am aflat de existenţa unei colecţii de filme idiş, am încercat să conving mari organizaţii să se implice, dar nimeni n-a vrut. Aşa că am hotărât să mă implic eu.
Am început împreună cu un coleg la Universitatea Brandeis, unde învăţasem şi unde am primit un birou. Am început ca fundaţie independentă, non-profit dar am reuşit să primim o mică sumă de la Guvernul american prin National Endowment of the Arts, cu care am început treaba. Acum avem o echipă de cinci oameni.
Pentru restaurare colaborăm cu un laborator special care lucrează cu nitraţi, iar traducătorii îi angajam pe proiect. Motivul pentru care suntem, totuşi, cinci angajaţi ţine mai ales de faptul că trimitem filmele la circa 500 de proiecţii într-un an.
Ne putem finanţa puţin din aceste proiecţii dar, de asemenea, mai câştigăm distribuind în SUA cineaşti independenţi, aşa cum s-a întâmplat cu Radu Gabrea, al cărui film, Călătoria lui Gruber, l-am distribuit, sau cu Mahler on the Couch de Percy şi Felix Adlon (n.red.- care a deschis festivalul de la Mediaş).
***
Selecţia de opt lungmetraje idiş prezentate în sinagoga de la Mediaş a inclus: Benia Krik (URSS, 1926) de Vladimir Vilner, Der Purimspiler / Bufonul (Polonia, 1937) de Joseph Green şi Jan Norwina Przybylski, Grine Felder / Câmpuri verzi (SUA, 1937) de Edgar G. Ulmer şi Jacob Ben-Ami, Der Dibuk / Dibuk (Polonia, 1937) de Michal Waszynski, Ost und West / Est şi Vest (Austria, 1923) de Sidney M. Goldin şi Ivan Abramson, Yidl mitn Fidl / Evreiaşul cu vioara (Polonia, 1936) de Joseph Green şi Jan Norwina Przybylski, Evreiskoie Schastie / Noroc evreiesc (URSS, 1925) şi A Brivele der Mamen / O scrisoare către mama (Polonia, 1939) de Joseph Green şi Leon Trystand.