Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (19.09) - Festivalul Enescu, 2011

I-am mărturisit lui Vadim Repin că mi-a făcut pielea de găină ascultându-l în Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, pe YouTube, cu Emmanuel Krivine. Dumneavoastră vă mărturisesc, în schimb, că m-am căznit aseară preţ de toată prima parte a concertului să mă treacă măcar vreun fioraş, vreo adiere de emoţie. Degeaba, şi ţineţi cont că iubesc concertul ăsta în mod iremediabil şi ireparabil. O orchestră corectă şi rece ca un sloi, un timpanist cu exces de zel (admonestat din vârful buzelor de maestrul Mehta însuşi), un dirijor de legendă care părea că îşi face datoria şi un virtuoz al viorii care părea că şi-a pus sufletul rus şi vibrant între paranteze. Dacă despre Joshua Bell scriam cândva că îşi ascunde sensibilitatea în spatele unei tehnici ireproşabile, pe Vadim Repin îl ştiam un pasional care se dizolvă, se volatilizează în sunetele fermecate ale Guarneri-ului său. Aseară, însă, în prima parte a Concertului (spectaculoasă, care cere aplauze, ceea ce, hélas!, s-a şi întâmplat - fapt întâmpinat cu o fornăială dezgustată de Zubin Mehta), am văzut doi artişti extrem de atenţi unul la celălalt, prudenţi, precauţi, care nu au intrat nicio clipă în chimie între ei şi laolaltă cu muzica.
Nu ştiu cum a sunat restul concertului Israel Philarmonic Orchestra-Zubin Mehta. La 20:10 a trebuit să părăsesc Sala Palatului, riscând să ajung în TVR... după începerea Jurnalului, ceea ce nici măcar un zănatic ca mine nu îşi poate permite. Sper ca toţi cei prezenţi să fi primit o Simfonie nr. 4 de Ceaikovski demnă de reţinut. Asta o să îmi spuneţi voi.
Extrem de încărcată atmosfera înainte de concert. Măsuri de securitate suplimentare, repetiţia întârziată peste jumătate de oră, refuzul lui Zubin Mehta de a mai da orice interviu care să depăşească 2 minute (nu, nu s-a mai răzgândit, până la urmă), Sala Palatului ticsită aşa cum nu am văzut-o niciodată, ora de începere depăşită, starea de aşteptare nervoasă, angoasa de a nu auzi vreun telefon care să îl scoată din pepeni pe maestru (irascibil şi foarte sensibil), dorinţa de a avea, cu orice preţ, un concert memorabil. Aş spune că auditoriul se înnorase de atâta concentrare.
Mă felicit pentru inspiraţia de a-i propune lui Vadim Repin interviul nostru înainte de repetiţie. Din cele 10 minute pe care s-a învoit să mi le acorde am scos 13 şi, chiar dacă e scurtă, discuţia are consistenţă, farmec şi o cantitate rezonabilă de idei de reţinut. Mie cel mai mult mi-au plăcut două: 1. Cuvântul pe care îi place să-l "rostească" cel mai des prin intermediul viorii este "iubire" şi 2. Cea mai frumoasă stare este aceea când el însuşi îşi pierde orice urmă de identitate în vâltoarea muzicii. Tot iubire, altfel spus.
Vreau să rămân în aceeaşi notă azi la interviul cu Hélène. Fiecare cu iubirile lui... :)
L-am chemat diseară la Jurnal pe istoricul Filip-Lucian Iorga, spectator fidel şi avizat al celor mai importante festivaluri muzicale europene. Cum se vede Enescu per se, dar şi în comparaţii?
Dacă vă place, vă rog să îl aplaudaţi mult pe Yefim Bronfman în seara asta, să îl obligaţi să dea un bis luuuung, să înceapă Simfonia nr. 5 de Mahler după ora 21:00, să tuşiţi şi să vă foiţi între părţi... Gândiţi-vă că veţi face un bine unui biet suflet care îşi va forţa din nou norocul şi care vrea să audă celebrul Adagietto in house. Cer prea mult?