Furtună veneţiană de vară târzie - Festivalul Enescu, 2011

 
În urmă cu mai bine de 20 de ani am văzut o înregistrare a câtorva concerte Brandemburgice într-o interpretare diferită de tot ce văzusem până atunci. Dirijorul care conducea orchestra din spatele clavecinului la cânta cu o energie teribilă era Karl Richter, iar muzicienii din faţa sa, Münchener Bach Orchester. Richter a dirijat ansambluri care au cântat la instrumente moderne, dar a fost cel care a deschis în anii '50 gustul pentru muzica lui Bach într-o Bavarie catolică care-l uitase, însă vitalitatea sa debordantă are mult din modul suplu şi impetuos al multor orchestre specializate în muzică barocă şi care interpretează muzică în maniera respectivă - historically informed performances.
 
La sfârşitul anilor '90 am ascultat primele înregistrări în această manieră, iar în 2001 pe scena Ateneului un bogat program Handel interpretat de Academy of Ancient Music. Dacă acela a fost începutul oarecum izolat, de trei ediţii încoace suntem răsfăţaţi cu programe consistente de muzică barocă şi cu protagonişti pe care nu ştim cât suntem de privilegiaţi să îi ascultăm chiar şi din doi în doi ani. Aceşti artişti minunaţi sunt familiari unor scene prestigioase şi unui public dispus să plătească sume substanţiale pentru a-i asculta şi a-i răsfăţa la final cu ovaţiile lor.
 
Primul sfârşit de săptămână al festivalului Enescu 2011 a fost în întregime baroc în miez de noapte la Ateneu. Au urmat concertele Orchestrei Baroce din Amsterdam şi va urma Orchester of the Age of Enlightenment cu un repertoriu clasic - Mozart şi Haydn (şi ştim cât de diferit poate să sune aşa ceva în interpretarea unei orchestre precum ce a lui Marc Minkowski).
 
Deschiderea a făcut-o Austrian Baroque Company împreună cu soprana Nuria Rial care au alternat piese instrumentale cu ariile germane ale lui Handel. Dacă ar fi să pun în oglindă un alt concert l-aş alege pe cel susţinut acum doi ani de Il Giardino Armonico şi mezzo-soprana Marie- Claude Chappuis.
 
Chiar dacă ambele ansambluri sunt conduse de artişti care cântă la instrumente de suflat, Michael Oman a ţinut să domine ansamblul său cu partiturile variatelor tipuri de flaut drept în timp ce Antonini a gândit un concert bazat pe un concept unitar unde a oferit şanse egale colegilor săi instrumentişti. Abordarea unei piese pentru vioară cum a fost ciaccona lui Schmelzer a dus la un rezultat surprinzător, melodia sensibilă şi diafană fiind magistral redată de flautul lui Oman. Prin comparaţie în ciaccona lui Marcello o abordare asemănătoare care s-a dispensat de orga disponibilă şi a păstrat un tempo aproape constant a lipsit-o de tensiunea şi parcursul în crescendo pe care l-au reuşit însă alţii (vezi înregistrarea Psalmilor lui David ai lui Marcello la casa de discuri K 617). Dacă e să remarcăm modul de abordare al partiturii vocale şi aici cred că mezzo soprana Marie-Claude Chappuis a izbutit să transmită sentimente mai puternice având şi avantajul unor partituri diferite ca stil dar având şi suficient curaj să etaleze toate calităţile vocii sale fără a se teme că plânsul Mariei va fi prea pătimaş, căci patimile le plângea. Nuria Rial a preferat o tratare diafană până acolo unde se putea crede că vocea sa este nepotrivită cu mărimea sălii sau că nu este în cea mai bună formă, formă ce pare să o fi atins însă în studio (dovadă înregistrările ei ). Nuria Rial a păstrat reţinerea din interpretarea celor cinci arii din concert adăugând o sfioasă ornamentaţie când a dăruit publicului la bis una din cele mai tulburătoare şi ofertante arii - Lascia ch'io piango - din această operă plină de inspiraţie şi geniu care este Rinaldo.
 
Că există şi altfel de abordări este dovadă şi interpretarea aceloraşi arii de către soprana Dorothea Röschmann care deşi are în repertoriu rolul Michaelei din Carmen sau importante partituri mozartiene nu este deloc străină de repertoriul baroc şi apelează la o combinaţie de virtuozitate tipică operei seria şi ornamentaţie barocă şi poate nu greşeşte prea tare de vreme ce Nicolaus Harnoncurt şi Ton Koopman au distribuit-o în Mathäuss Passione respectiv cantatele lui Bach.
 
Reuşita de ansamblu a primei seri a fost una substanţială, răsplătită generos cu aplauze şi care va rămâne în memoria publicului şi datorită intervenţiilor pline de inspiraţie ale virtuozului violonist italian.
 
În cea de-a doua seară miezul a fost constituit de trei concerte din perioada finală a veneţianului Vivaldi care au fost aduse pe scena Ateneului de chiar cei ce le-au înregistrat în premieră, Orchestra Barocă din Veneţia şi al său solist, Giuliano Carmignola. Din nou tentaţia este să alături acestui concert celui susţinut de Europa Galante în urmă cu patru ani chiar şi numai pentru faptul că ambele orchestre sunt minunate şi au nişte solişti atât de iubiţi şi aclamaţi, numindu-l şi pe Fabio Biondi. Pe Fabio Biondi îl auzisem în înregistrări cu a doua variantă a Anotimpurilor (care i-au adus laude teribile dar şi epitete care au ajuns până la "punk" datorită intervenţiilor solistice uluitor de viguroase, agresive şi a unor tempouri extrem de rapizi) aşa că a fost o surpriză să-l descoperim pe scenă (nu că mi-ar fi displăcut cel din studio) atât de calm, plin de umor şi lipsit de orice egoism, oferind celor pe care-i conducea momente suficiente în care aceştia au strălucit alături de el.
 
Concertul propus de Venice Baroque Orchestra a reunit o prima parte de concerte pentru orchestră de coarde şi continuo de Vivaldi şi Albinoni care s-a încheiat cu apariţia solistului intr-un concert pentru vioară, orchestră de coarde şi continuo de Tartini. Cea de-a doua parte a propus trei din concertele târzii ale lui Vivaldi când stilul său s-a modificat sub presiunea noului stil flamboaiant al compozitorilor napoletani care devenise la modă. Astfel în aceste concerte Vivaldi renunţă la relativa uniformitate a structurii ritmice care a generat remarca răuvoitoare conform căreia acesta a rescris acelaşi concert de nenumărate ori. Contrastele puternice obţinute se datorează pe de o parte invenţiei ritmice practicate de Vivaldi în această perioadă a creaţiei sale, cât şi (în cazul concertului de faţă) modului de interpretare propus de Venice Baroque Orchestra şi Giuliano Carmignola. Filosofia care stă la baza abordării interpretative a fost enunţată de Andrea Marcon (absent din păcate) fondatorul orchestrei, clavecinist, organist şi editor al operelor lui Frescobaldi şi Merulo. Marcon (împreună cu mulţi alţii) încearcă să impună un stil nou în locul vetustelor abordări ale muzicii baroce guvernate de "reguli aseptice, de spital" care refuză orice exces, generând rezultate "seci, fără emoţie sau expresie". Marcon a plecat de la observaţia că e suficient să priveşti străzile Veneţiei ca să vezi că arta barocă adoră excesul; a aplicat asta în muzica pe care o face şi au rezultând sonorităţile viguroase, multitudinea de nuanţe sonore pline de vitalitate şi fantezie care ne-au încântat în miez de noapte la Ateneu, spărgând încă o dată prejudecăţile asupra acestei muzici, tratată multă vreme ca o cenuşăreasă la curtea clasicismului şi romantismului muzical. Rezultatul nu ar fi fost nici pe departe atât de percutant fără solistul cu care colaborează de atâta vreme.
 
Giuliano Carmignola înalt, subţire, brunet şi sobru a oferit o demonstraţie ce nu va putea fi uitată de cei prezenţi. Aşteptând încordat intrările a etalat o varietate de atacuri care au variat de la uşurinţa şi lejeritatea unei adieri de vânt, până la vigoarea şi strălucirea unor focuri de artificii precedate de bătăi de picior cu fandări şi ghemuiri care amintesc de un spadasin în sala de arme. Înţepeniţi în scaune, cu inima mică şi răsuflarea tăiată am fost lăsaţi sleiţi de puteri după emoţiile atât de intense pe care acest mare artist le-a stârnit cu generozitate prin intensitatea expresivă şi tehnica uluitoare etalate atât de natural. A fost o adevărată furtună de trăire înaltă asemenea cu cea din ultimă piesă a bisului cu presto-ul din Vara, pornită de vrăjitorul Carmignola nu cu o baghetă magică ci cu masivul său arcuş. Contrastând cu imaginea sobră de pe scenă (şi cu cea surâzătoare a lui Fabio Biondi în mijlocul orchestrei sale) l-am regăsit pe Giuliano Carmignola acordând autografe cu plăcere, cu faţa scăldată de un zâmbet cald, adresându-se admiratorilor cu vocea sa înaltă şi uşor răguşită, generos şi lipsit de orice urmă de vanitate ca un mare artist ce este şi pe care muzica ce o cântă şi trăieşte l-a curăţat de balastul urâtului şi răului de zi cu zi.


Cea de-a treia seară a fost a celor de la Il Complesso Barocco sub conducerea lui Alan Curtis care au oferit opera Ariodante a lui Handel. Prezentă si mai puţin pe scenele noastre, opera barocă pentru care gustul fusese stârnit acum doi ani cu excelenta versiune a operei Susanna reprezentată sclipitor pe aceeaşi scenă de valoroasa echipă a celor de la Les arts florisant conduşi cu mână fermă de William Christie. Chiar dacă reprezentaţia amintită de la ediţia 2009 a festivalului mi-a plăcut mai mult (orchestra mai opulentă cu sunet mai amplu, jocul soliştilor mai aproape de o montare de operă în ciuda minusculei scene a Ateneului, voci mai exotice - contratenorii - şi o coeziune sclipitoare între orchestră, cor şi solişti marca William Christie) spectacolul a fost un real succes. Publicul după o iniţială amorţeală manifestată la primele intervenţii (briliante) solistice ale sopranei Roberta Mamelli (căreia i-a refuzat aproape constant aplauzele) a reacţionat cald şi explicit cu multe aplauze, in special după intervenţiile vocale, într-o bună tradiţie barocă ce nu l-a deranjat pe Alan Curtis. Acesta nu a apelat la un contratenor pentru rolul titular, dar mezzosoprana Ann Hallenberg precum şi armeanca Varduhi Abrahamyam cu a sa voce expresivă cu un registru ce cobora spre contralto, precum şi restul soliştilor au făcut roluri excelente, au cântat cu vitalitate şi plăcere ceea ce publicul (împuţinat la pauză) a răsplătit cu generoase aplauze şi ovaţii.

Aceste două opere handeliene într-un interval de doi ani, împreună cu versiunea Creaţiei lui Haydn oferită de Marc Minkowski şi ai săi Les Musiciens de Louvre cred ca sunt mai mult decât suficient pentru a arăta cât de proaspătă şi încântătoare poate fi vechea operă barocă care interpretată în acest fel sclipitor poate surclasa producţiile romantice (uneori prăfuite şi insipide) eternizate pe scenele teatrelor de operă autohtone.
 
Sperăm din tot sufletul să beneficiem măcar o dată la doi ani de concerte baroce la fel de minunate şi ne alăturăm domului Marius Constantinescu care visează cu gândul la Cecilia Bartoli pe scenele noastre; speram să viseze şi domnul Ioan Hollender, ale cărui vise de acest fel au bune şanse să devină realitate.

P.S.: În Observatorul Cultural domnul Theodor Ulieru-Rostás a scris două excelente articole, model de erudiţie şi profundă cunoaştere muzicală despre exact aceleaşi evenimente (aici şi aici)