Jurnal de agendist (XVIII). Frig - Festivalul Enescu, 2011

Frig. Adorm tîrziu, cu fereastra deschisă iar aerul rece-jilav de dimineaţă îmi întăreşte senzaţia de disconfort şi amărăciunea provocată de gîndul că în doar cîteva zile totul se termină. Nu sunt singurul. Senzaţia de pumn în stomac o mai simt şi alţii la gîndul că Enescu 2011 va fi, în doar 4 zile, istorie. Şi vor urma alţi doi ani de tăcere, în care despre Enescu nu va mai vorbi nimeni.


Alina B, colega mea de la Agendă e dezamăgită de Missa Johnouci şi concertul ei World Heritage Torch-run de ieri (20 septembrie 2011) din World Music. Nu l-am văzut dar cred că spectrul imens pe care îl acoperă acest nou gen muzical, foarte în vogă afară şi care începe să prindă timid şi la noi îţi poate oferi, firesc, şi surprize. Pînă pe 25 nu voi mai prinde nimic din concertele de la Sala Radio. Mă consolez că se vor înregistra şi le voi putea vedea, o dată cu toţi cei care le-au ratat, la TVR Cultural. Pentru cei îndrăgostiţi de world music dar şi pentru cei care vor să se îndrăgostească cred că Yasmin Levy de azi, Chava Alberstein, Dhafer Youssef - Divine Shadows orchestra, Gustavo Beytelmann & Friends din zilele ce vin vor fi nişte concerte formidabile.


Formidabil Zubin Mehta în al doilea simfonic de ieri de la Sala Palatului. Mă minunez cu Ioana C, fotograful oficial al TVR de vitalitatea extraordinară a acestui dirijor cu alură de monarh. Se ţine foarte bine, şi aici o cred pe Ioana, are un ochi extraordinar, aţi văzut în pozele de pe liternet.ro şi o să o vedeţi azi la Agendă, colega mea Ioana B a filmat cu ea în exerciţiul funcţiunii, e un fotograf de mare clasă! La sesiunea de autografe - de la care Ioana nu mai vrea să plece, maestrul vine cu soţia, fostă actriţă de succes, o doamnă încă superbă în ciuda trecerii anilor, marţială într-o minunată rochie roşie de seară. Ce oameni formidabili şi ce istorii. Colega mea le ştie pe toate, e fan Zubin încă din copilărie. Chiar dacă se vede de la o poştă ca e big fan, maestrul nu prea o bagă în seamă, e obosit, ocupat să se iscălească molto allegro, cu dexteritate hollywoodiană, veghind în acelaşi timp ca rîndul imens al doritorilor de autografe să fie cît mai ordonat! Aaa, să nu uit, Ion Iliescu n-a stat la coadă!


Din păcate, Sala Palatului nu e şi nu va fi niciodată potrivită pentru festivalul Enescu. Încep să "văd" clar de ce acustica Sălii Palatului îi îngrozeşte pe muzicienii lumii care ne calcă pragul o dată la doi ani. Nici o îmbunătăţire a sonorizării, oricît de ingenioasă şi tehnicizată nu va rezolva niciodată problema. Ceva trebuie făcut, dar ce anume... Nu cred nici o iotă din promisiunile populiste şi ieftine despre o nouă sală de concerte pentru Bucureşti, la asta pot visa doar copiii noştrii. Să renunţăm la ciclul Marilor orchestre? Să-l transformăm într-un ciclu de recitaluri cu Mari Interpreţi ai lumii la Ateneu? Sună sinistru, recunosc, dar, neruşinată consolare, aşa vor putea toţi aplaudacii să-şi exercite frenetic cunoştinţele şi entuziasmele după fiecare "bucată"...

Din exact acest motiv, al calităţii sonore a spaţiului în care se desfăşoară cele mai frumoase întîlniri cu muzica, al doilea concert brahmsian din programul Zubin Mehta - Israel Philarmonic Orchestra de ieri, marţi 20 septembrie 2011, unul dintre cele mai grandioase şi simfonice lucrări ale genului, cu marele pianist israelian Yefim Bronfmann a sunat bine, dar nu perfect, cu momente în care interpretarea a avut de suferit. Cele mai nefericite momente - şi nu doar aseară, sunt cele în care orchestra acoperă solistul. Aşa s-a întîmplat în cazul rafinatelor volute ale primei părţi pe care ar fi trebuit să le auzim mai clar sculptate, frază cu frază, de pianist. Superb Andantele părţii a treia cu minunatul solo de violoncel, o cantilenă reflexivă, pur brahmsiană, pe care compozitorul a transformat-o mai tîrziu într-un lied, Immer leiser wird mein Schlummer op.105. De-abia în această parte a treia se omogenizează perfect partiţiile orchestrale iar pianul răzbate în sonoritatea mată şi pîcloasă a sălii în care au răsunat atîtea aplauze înfocate odinioară. Totul se termină cu bine, în bine găsita atmosferă de energic tumult al pocco piu presto-ului final, nimbat de strălucitoarele cadenţe excelent cîntate de Yefim Bronfman, aşa cum probabil, Johannes Brahms, un mare pianist al timpului său şi-a dorit muzica acestui concert: vulcanică şi poetică în acelaşi timp.

Mahler 5, a doua parte a simfonicului Mehta a fost o nouă versiune de referinţă pe care nu o vom uita prea repede, cu un imperial Zubin Mehta. Israel Philarmonic e una dintre cele mai bune orchestrale ale lumii în momentul de faţă. Iar lucrul acesta s-a văzut, de la tragicul Trauermarsch pînă la monumentalul rondo final, trecînd printr-unul din cele mai minunate Adagietto pe care eu le-am auzit live.

 
Mă grăbesc, la 17.00 la Ateneu e Gidon Kremer. De neratat. Nici el nu dă interviuri, dimineaţă Talida S a încercat din răsputeri. Nici repetiţia nu o vrea filmată. Nu e cazul să te superi, deşi, ca jurnalist, cînd te vezi fără sincron şi imagini te cam apucă turbarea. Muzicienii sunt ca nişte copii mari, au tabieturi, hachiţe şi principii de la care pot să abdice după 5 minute. Sau, niciodată în timpul vieţii. Cînd intră în scenă aceşti capricioşi sunt aceeaşi copii mari transfiguraţi, nişte copii mari care ne vor transfigura şi pe noi. Faptul că aceşti oameni fac muzica îmi ajunge. Mie. Altora nu... Kremerata Baltica performează diseară într-un program bachian "The Art of instrumentation" - Omagiu lui Glenn Gould, de fapt lucrări de Bach orchestrate pentru ansamblul letonului. Aştept cu sufletul la gură întîlnirea cu minunatul octuor enescian, înregistrat de Gidon Kremer în 2002 alături de cvintetul în la minor op 29, un disc magic. Aşa o să sune ştirea Talidei, care e un bun jurnalist. Nu s-a supărat:
Gidon Kremer nu obişnuieşte să vorbească despre sine. Şi nici nu e foarte încîntat de interviuri. Pentru el, doar muzica este o cale sigură de comunicare. Poate de aceea pagina sa oficială din spaţiul virtual nu a mai fost actualizată din... 2000. Gidon Kremer trăieşte în... realitatea muzicii. Şi asta o poate dovedi întreaga sa viaţă. A început să studieze vioara la doar 4 ani, la fel ca George Enescu. Pe Kremer l-au îndrumat bunicul şi tatăl său, ambii violonişti. La 7 ani intră la Şcoala de Muzică din Riga, oraşul natal. Premiile, ambiţia şi talentul l-au ajutat ca la 18 ani să studieze cu maestrul David Oistrah, la Conservatorul din Moscova. La scurt timp a urmat faima internaţională!
Continuarea, în Agendă, la TVR Cultural!

 
Mâine (22 septembrie 2011), cam totul e de văzut. O să alerg pentru Ton Koopman şi vocal-simfonicul Mozart de la Ateneu şi cu regret o să renunţ pesemne la Chava Alberstein din World Music pentru Matsuev, Papano şi Santa Cecilia. Citez din textul pe care Purcell îşi scrie superb lucrarea-odă sfintei patroane a muzicienilor, în 1692:


Cam naiv, nu? Dar, în ciuda frigului din inimi, cît de-adevărat...
 

(Cătălin Sava este coordonatorul Agendei Festivalului Enescu 2011 difuzată pe TVR Cultural, TVR 1 şi tvr.ro.)