Hai, fată, să te scot la Ceai...kovski! - Festivalul Enescu, 2011

- Fată, ai bilete la Enescu?
- La care "Enescu"?
- Ei, la ăsta, cum îi zice? La ăsta tare!...
-????
- Haide, fată, la ăsta de se duce toată lumea!

Exact. La ăla la care se duce toată lumea. Lume multă, oameni puţini. O seară la "Enescu" pentru snobi e ca un meci al naţionalei de fotbal. Aglomeraţie mare şi aer puţin. Festivalul e un "must", chiar şi pentru interpreţii milionari ai muzicii culte. Vin ca marile naţionale, într-o ţară cu un imaginar fabulos şi o realitate desfundată. Terenul de joc e vetust, plin de "muşuroaie" auditive. Întrebat dacă vrea o nouă acustică a Sălii Palatului, Ioan Holender ar fi răspuns sec: "Nu, nu vreau o acustică nouă. Vreau o sală nouă!".

N-ai ce-i face, joci unde poţi. Pentru Enescu. Pentru România. Pentru bani? Poţi alătura fiorul notelor cu foşnetul bancnotelor? E o impietate? Poate. Poate doar în lumea celor cu bani care nu vorbesc despre bani. Cică Zubin Mehta şi Israel Philarmonic Orchestra ar încasa 400.000 de euro pe două reprezentaţii. OK, la scorul ăsta, de neprezentare a criticilor, mai joci şi tu, măi Benzemache, pe arătură, de! Ca la Naţional Arena, şi la Palat totul începe de la zero. Zero locuri de parcare. În faţa treptelor de la intrare tronează monştri mecanici evadaţi din coşmarul vreunui maharajah. Noroc că Maybach-ul lui Viorel Cataramă nu zăboveşte decît pînă la entr'acte. Dintr-o dată locul e mult mai liber, dar nu şi mult mai luminat odată dispărute în noapte farurile de locomotivă ale megalimuzinei (îţi mega-mulţumim, Viorel!).

Zona dimprejur e cufundată într-o umbră deasă care invită la intimitate. Felinarele n-au intrat în buget. Cîinii vagabonzi, niciodată. Urmăresc nelămuriţi rîurile de rochii, lameuri şi macrameuri care se varsă către paralelipipedul cumunistoid. Stau blînd. Vor fugări mai tîrziu vreo fustă rătăcită, nedotată cu 4xSUV la condur. Deocamdată privesc şi ei fascinaţi blondele spectaculoase. Investiţii nesfîrşite pe două picioare nesfîrşite. Pe lîngă se strecoară bătrînei costumaţi din altă epocă, nu neapărat mai bună. Te bucuri cînd îl vezi trecînd strada regulamentar pe parlamentar, ministrul fără portofoliu al show-urilor TV Sever Voinescu. Te strecori greu printre parfumuri, eviţi în ultima clipă o cucoană care vrea să-ţi smulgă din mînă biletul suplimentar, te îndrepţi ameţit către locul cu pricina şi aştepţi febril startul meciului. Fluier... ăsta... gong. Şi începe.

Începe cu un foşnet de pungă. Le ştiţi, din acelea, creponate, care fac un zgomot oribil. Oribiiiil! Ceaikovski curge înainte. Blondele, brunetele, vedetele stau cuminţi. Nu mai mişcă nimeni. Nici măcar aerul condiţionat. S-a cuminţit şi el vrăjit de viori. Pace. Pace caldă, călduţă. Care nu durează mult, Andante Cantabile e doar încălzirea. Ultim acord, aplauze. Minunat. Acum însă vine partea grea. Sîntem, cum s-ar zice la stadion, în carnea meciului. Concertul pentru vioară şi orchestră are, ca oricare, o pauză între părţi. E momentul în care galeriile se despart. Jumătate din sală aplaudă, inadecvat, cealaltă produce un şîşîit enervat. Momentul e hazliu. Doamne severe fulgerînd cu privirea domni recenţi. Dar aplauzele sînt în ADN-ul poporului, e greu să i le smulgi. Se aplaudă la tot şi la toate, la capodopere şi la mizerii, la lucrări veritabile şi la falsuri patentate, la finalul unui tablou de concert în acelaşi fel ca la finalul unei secvenţe cu Tom şi Jerry. Dialogul onomatopeic, ceartă surdă a membrilor unei familii, trece pe deasupra dirijorului, violonistului şi orchestrei care nu schiţează nici un gest. Ca şi marii fotbalişti, sînt surzi la viaţa tribunei. Sînt în altă lume. Cade bine, şi noi la fel. Lumile se întîlnesc totuşi la bunul sfîrşit al operei.

Aplauze copleşitoare, uriaşe, nesfîrşite. Vadim Repin le opreşte scurt cu un bis uşor şi jucăuş, ca un jonglat de minge pe picior, la care publicul reacţionează asemenea unui copil căruia părintele i-a scos de la spate, la finalul lecţiei, jucăria preferată. Violonistul e fabulos chiar şi pentru urechile unui mujic de pe tarlaua muzicii clasice. Vioara sa e o armă de creat mici miracole. Stop! Şi din nou ropote, ropote... Pare că nu sînt destule palme pentru cîte aplauze se cer. Rusul intră şi iese de atîtea ori încît la un moment dat ai senzaţia că şi-a uitat ceva în sală. În fine, îl scapă de acest du-te-vino vioara întîi. Instrumentistul se ridică, excedat, marcînd finalul primei părţi a serii. Pauză. Cineva îmi spune că unii seniori din auditoriu au moţăit la concert. Îmi spun că, în ziua de azi, nu putem mulţumi îndeajuns oricui ne provoacă un somn reparator.

Simfonia nr. 4 naşte tresăriri la accentele puternice. Compozitorul scrie despre "destinul care ne împiedică să ajungem la fericire" atunci cînd explică începutul tare, de fanfară. Pe mulţi din sală destinul nu i-a împiedicat să ajungă la ceea ce e standard comun de fericire, se vede bine. Apropierea finalului primei părţi creşte în noi o spaimă ca de penalty. Ultima notă şi... daaa... din nou fault decisiv: aplauze, aplauze, penibile aplauze! Mi-e teamă de un conflict deschis, noroc că orchestra atacă repede şi înţelept continuarea. Din fericire, opera are mai multe momente de respiro şi la cel din urmă se întîmplă, ca la ultimele acorduri ale imnului naţionalei adverse, să se închidă robinetul revărsărilor neinvitate.

Drept răsplată, dirijorul ne serveşte şi desertul pe care-l anunţă într-o perfectă limbă română: "Ceaikovski, Lacul lebedelor". Ultima scenă e cea a unei înţelegeri perfecte. Mehta îşi ia "capelmaistrul" şi pleacă. Ştie că numai aşa se va putea feri de a răspunde la aplauze o noapte întreagă. Afară, camioanele de lux demarează cu un consum care ar presupune un nou acord de la Kyoto, driblînd greoi cîteva doamne în etate, legănîndu-se ca gîştele din Pisicile aristocrate şi comentînd într-o engleză de Oxford: "Have you seen, dear? All the photographers jumping in front of the scene? Obscene! Goodness me!". Apoi n-am mai înţeles. Dar un lucru am priceput: ele, măcar, nu şi-au încheiat seara sub pămînt alături de DJ Tiesto. Fete.