Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (25.09) - Festivalul Enescu, 2011

Daniele Gatti şi-a mutat repetiţia de la 11:00 la 18:00. Asta înseamnă că interviul meu s-a mutat şi el? S-a amânat? S-a anulat? Nu mă încântă ideea unei a doua ratări, aşa că mă aştern pe telefoane: la însoţitorul lui, la Biroul de Presă, la agenta Orchestrei Naţionale a Franţei. E ora 12:00, echipa mă aşteaptă în păr, aşa că trepidăm. Dar nu, vorba e vorbă, iar Gatti se dovedeşte mai punctual ca oricine. La 12:55 mă cheamă el pe mine la intrarea artiştilor de la Sala Palatului. 5 minute mai târziu populăm cadrul elegant conceput de colegii mei Mihai Covrig şi Cristian Glodeală (doi dintre directorii de imagine fideli la această ediţie de Festival) pentru 40 de minute de interviu aşezat, meditativ. Gatti vorbeşte pe un ton egal, aproape şoptit, foarte frumos alegându-şi ideile şi transformându-le în cuvinte, departe de verva expandată a peninsularilor. Pentru el, muzica nu este niciodată un divertimento, ci o componentă anatomică bizară, cumva dispersabilă, dar inseparabilă de organismul său. A fost ultimul mare interviu al acestei ediţii. Mulţumesc!
Revin la Sală câteva ore mai târziu pentru repetiţii. Ne amuzăm noi, membrii echipei, facem câteva poze de grup, dar zâmbetele sunt un pic amare. Toată lumea e obosită, toată lumea vrea să doarmă mult şi neîntors la noapte, dar de mâine avem din nou rutină, blazare, orare mai mult sau mai puţin fixe. Enescu e, ca să parafrazez pe cineva drag, o săritură peste axul existenţei noastre profesionale şi sociale cotidiene. Şi se termină.
Doamne, dar cum se termină? Orchestre National de France este, cum să mă exprim mai elevat?... DEMENŢIALĂ în Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas. Magia există? Asta da magie! Iar Daniele Gatti, economicos în gestică, dirijează cu faţa, cu sprâncenele, cu ochii, cu buzele, lărgite în zâmbet sincer. Rămân în sală până la jumătatea primei părţi. Am timp să trăiesc de la câţiva metri distanţă şi emoţiile lui Cătălin Sava, însărcinat cu live-ul de închidere. 5, 4, 3, 2, 1, becul roşu, vorbe! Credeţi-mă, nu e uşor.
Văd partea a doua în redacţie. Impecabil condus Bolero-ul. Dimineaţă, Gatti îmi spunea că intervenţia lui în această lucrare este minimă, pentru că este o partitură aproape solistică, în care fiecare instrumentist are interesul să facă performanţă, aşa că din orgoliul tuturor se naşte o interpretare memorabilă. Nu mai prididesc cu mesajele de felicitare pentru colegii din car-ul de la Sala Palatului. Transmisia arată elegant, tăieturile sunt exact când şi cu cine trebuie, cadrele sunt frumoase. Bravo! Bravi tutti!
Entuziasmat este şi Constantin Erbiceanu, invitatul meu de Jurnal de Festival, desprins cu greu din vâltoarea aplauzelor. Mâine, după ultima Agendă, l-am chemat chiar pe Mihai Constantinescu, directorul Artexim.
Afară adie un pic de toamnă. A fost foarte frumos. Mulţumesc din nou.