Fără să mă vreau cîtuşi de puţin melodramatic, vă mărturisesc că mi-e tare greu să scriu acum, după ce muzica s-a oprit. Cu tot
ordnungul prozaic şi muzical pe care mi-l impun şi la care încerc să revin încetişor, ca un toxicoman lăsat brusc fără doză. Şi nu e doar lipsa acelei excitări reci, catalizator-inductoare cu care te întorci de la un concert bun. E chiar un sevraj serios, în toată regula. Mă rog, despre muzică şi psihanaliză ar fi multe de spus dar chiar dacă e vorba astăzi şi despre Gustav Mahler,
Mahler auf der Couch nu se povesteşte, trebuie văzut. Ce mi-e foarte limpede, fără nici un fel de farafastîcuri e că îmi lipseşte enorm. Şi cred că o să mă mai scald în lingoarea asta sălcie, cu gust de rehab, încă o bucată de timp. Vă rămăsesem dator cu maestrul milanez cu nume de căpetenie pisicească, şi cum promisiunea e promisiune,
me voila!
Cu certitudine, un
maestro din clasa mare a durilor, un adevărat lider, sigur, inteligent şi tare ca un bloc viu de piatră în faţa orchestrei. Fornăie ca un cal de povară atunci cînd se înhamă biciuit la travaliul simfonic al vreunei teme
energico, desenîndu-şi rotund aerul greu ca untdelemnul din jur, înghiţindu-şi-l cu pleoscăituri lacome, ca un plonjor de pe trambulină, aruncînd sensul frazelor cu capul înainte, ochii închişi şi mâinile arc întinse spre partiţiile care trebuie să-i răspundă chemării imperioase. N-ai cum să nu-i răspunzi, trebuie să-i răspunzi dacă eşti în scenă cu un instrument în mînă, n-ai cum să-l ignori, la cît de adîncă e săritura somaţie în apa grea şi densă a muzicii cîntate trăit, din memorie, fără partitură în faţă, transformînd autoritar şi ca prin farmec aerul gol din jur în impozante coloane sonore. Ce aerat şi gracil sună
subito acelaşi ansamblu ascultător, sub aceeaşi cravaşa tiranică, înduioşată brusc şi delicat cînd tema i-o cere,
dolcissimo,
molto dolcissimo, şi orchestra aşa sună, doar pentru că
il maestro i-o cere imperativ, desenînd cu privirea de măcelar cu ochi catifelaţi, graţia îngerească. Nu îmi pot imagina, privindu-l în scenă, care i-ar fi rudenia cu numele neamului pisicesc. Doar cînd se unduie din corpul butucănos la vreun
più mosso alura lui fermă capătă ceva felin, imediat prins şi sunat cu fidelitate fantastică şi întocmai felină de muzicienii fantastici din National de France.
Un formidabil
maestro acest
direttore milanez Daniele Gatti, mai degrabă un Meneghin de familie decît un Ambrosian, dur şi subtil, delicat şi tiran, dar fără pic de cabotinaj în exerciţiul de autoritate şi fericire pe care-l stîrneşte în orchestră şi mai ales, în sală. A început la nouă ani muzica iar într-o zi tatăl i-a spus, "ascultă, la radio e Mahler, o muzică fantastică". N-a vrut să asculte, pînă cînd, la treisprezece a nimerit peste o înregistrare cu
Simfonia a I a, Der Titan, cu Bruno Walter din care, în sufragerie alături tot de tatăl său a ascultat vreo douăzeci de minute, tot fără a fi prea impresionat. Dar aşa cum avea să recunoască peste mulţi ani într-un interviu, în subconştient se impregna de stilul lui Mahler. De atunci, din copilărie şi pînă astăzi a dirijat de foarte multe ori muzica romanticului întîrziat, fie în înregistrările de senzaţie şi tinereţe scoase la BMG, cu
a 4-a şi
a 5-a alături de Royal Philarmonic Orchestra ori în recenta integrală
Mahler Cycle in Paris, dată cu National de France, la Théâtre du Châtelet pentru a celebra între 29 octombrie 2009 şi 1 decembrie 2011 dubla aniversare mahleriană, a 150-a aniversare a naşterii (2010) şi cea a 100 de ani de la moartea compozitorului (2011) născut în Boemia. Şi dacă ar fi numai asta. În toată această sărbătoare mondială Mahler, care se va încheia pe 1 decembrie 2001 la Paris - Châtelet, cu versiunea neterminatei
simfonii a 10-a, reconstituită de muzicologul Deryck Cooke, Danielle Gatti cîntă Mahler peste tot în lume, de la Dijon la Ljubliana. Şi a făcut-o magistral şi la Bucureşti, în penultima zi a Festivalului George Enescu 2011, cu
Simfonia a 9-a, la care eu m-am dus ca la biserică. Şi bine am făcut, pentru că dirijînd fără partitură această emoţionantă despărţire de lume şi întîlnire cu moartea de aproape 90 de minute, Gatti a reuşit să dea poate cea mai bună versiune a acestei simfonii auzite la noi vreodată, fără a aplatiza sensurile sau pierde concentrarea, nici măcar o secundă. Şi chiar e o performanţă această călătorie în labirintica şi paradoxală lume a arhitecturii multistratificate a sfîrşitului mahlerian, în care se nuanţează halucinant bucuria de a fi trăit, imediat umbrită de amare regrete a nu ştim ce neîmpliniri. Finalul lung, încifrat şi extrem de dificil, cu o distribuţie timbrală perfect omogenizată între suflători şi corzi a evocat magistral sumbra, înfiorătoarea întîlnire de la care nimeni nu va lipsi. Pentru întîia oară în această ediţie de Enescu, după coda finală am auzit linişte, o linişte nefirească, o linişte magistrală prin decenţă, tulburată normal, doar de obişnuitul sîcîitor concert de tuse măgărească, ce-i drept mai discret de această dată, o linişte prelungită pînă cînd marele dirijor italian a coborît sfîrşit braţele, permiţîndu-i tumultului reînviat să izbucnească.
Gatti e mare. Un dirijor al timpului său. A demonstrat-o în cei 8 ani cît a condus Royal Philarmonic, transformîndu-i pe londonezi într-una dintre cele mai bune orchestre ale lumii. Înainte de septembrie 2008, cînd a devenit
chef la National de France, a fost dirijor principal la Orchestra Dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma, director muzical la Teatro Comunale di Bologna. A debutat la Bayreuth cu
Parsifal în 2008 şi tot
Parsifal va dirija în următorul concert după Bucureşti, la Opera din Zurich, în 2 şi 9 octombrie 2011, după care
Otello tot aici,
Requiem-ul german de Brahms şi bineînţeles mult Mahler pe sfîrşit de an 2011, în noua patrie adoptivă, în Parisul în care la 17 aprilie 2010 Gustav Mahler îşi dirija prima audiţie a celei de-a doua simfonii, bineînţeles la Théâtre du Châtelet. Pînă şi agenda italianului îmi dă mult de gîndit.
Finalul festivalului, concertul din 25 septembrie 2011, tot cu
direttore Daniele Gatti & National de France,
en fanfare. Nu sunt de acord cu cîrcotaşii care şi-ar fi dorit ceva mai spiritualizat şi interiorizat ca ultime acorduri la ediţia XX. Deşi nu-s mare fan nici
Bolero, nici Bizet,
Preludiul la Carmen îmi pare destul de potrivit ca bis la un simfonic cu multe spaniolisme; cu ce să închei un festival ca bis, vreun
adagietto sehr langsam? Întreg programul a fost de altfel cu caracter
finale, mai puţin vibranta
Simfonie concertantă enesciană, cîntată bine de violoncelista Han-Na-Chang
. Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas, care înlocuieşte pe ultima sută de metri
Uvertura tragică de Brahms şi
Iberia, partea mediană a celebrului
Images pour orchestre de Claude Debussy, cu superbele
Par les rues et par les chemins, Les parfums de la nuit şi
Le matin d'un jour de fête, inexplicabil legate de dirijorul italian de gluma pe note a lui Ravel. Ori s-o fi prins şi el, destul de rapid, că aplaudăcismele sunt boală grea, la noi la români?
În ambele zile a concertelor National de France l-am văzut pe Gatti la repetiţii, cam jumătate de oră în fiecare zi. Pentru
Mahler 9, compozitorul pe care îl crede un profet al secolului XX, a repetat momentele lirice din prima parte, contrapunctul epuizant al rondo-ului burlesc din partea a treia şi cîteva puncte nodale din întunecatul final. În afară de asta a aranjat cu mîna lui pupitrele, în special al prim cornistului, pentru un bun contact vizual la solo-uri, a apostrofat apăsat
ragazzi, ragazzi cînd nu era mulţumit, sau ne-a privit îngheţat ca gerul Bobotezei, cu ochii lui frumoşi de bătăuş sensibil, pe noi şi echipele noastre care în ultima zi, pe 25 seara ne-am agitat puţin mai mult ca de obicei, c-aşa e în televiziune. Deşi nu e deloc prea plăcut să se uite chiorîş Daniele Gatti şi aproape 100 de francezi la tine, am simţit-o eu şi Valentina B pe pielea noastră, n-am identificat nimic afectat, nimic jucat, nimic histrionic în omul acesta dur şi sensibil în care eu am văzut şi simţit unul dintre cei mai mari dirijori ai timpului nostru. Doar o forţă convingere interioară imensă, care vine cu siguranţă din iubirea de muzică a dirijorului autoritar şi pasional cu nume pisicesc, care sigur e convins, fără nici un fel de aparenţă de dubiu, că muzica este şi trebuie să fie
la assoluta, sola verità assoluta. Grazie maestro!
(Cătălin Sava este coordonatorul Agendei Festivalului Enescu 2011 difuzată pe TVR Cultural, TVR 1 şi tvr.ro.)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2011 aici..
