Binele învinge! - Johnny English Reborn

Rowan Atkinson a trecut prin foarte multe travestiuri şi roluri comice de-a lungul vieţii. A fost mereu savuros în Blackadder, înduioşător de aiurit în Mr. Bean (scurtmetrajele, lungmetrajele şi mai nou, serialul de animaţie), bun şi în partituri mai lirice.  Acum revine cu plăcere în această uşoară parodie după modelul Bond. Şi, chiar dacă a mai îmbătrânit, actorul e la fel de flexibil şi efervescent, nu se dă în lături de la cascadorii.
Finalul, cu o confruntare cu însăşi Majestatea Sa, Regina, e şocant şi de neuitat.

Toată lumea îl ştie pe Bond. James Bond. Însă nu cred că sunt mulţi care au auzit de English. Johnny English, un spion SM7 mai împiedicat, bine antrenat, dar care îşi cam dă cu stângul în dreptul exact în climaxul acţiunii de urmărire.
 
Continuarea aceasta parodică respectă reţeta şi trendul actuale şi îl scoate pe eroul nostru din ţară şi îl plimbă de colo colo prin lume. Povestea se complică, cadrele se umplu de exotic, ciocnirile dintre mentalităţi pot fi şi comice. Dintr-o mănăstire budistă unde se antrenează şi încearcă să uite eşecul ultimei misiuni (are un tic nostim de câte ori aude "Mozambic"), acasă, la Londra, de acolo în Hong Kong, iar acasă, apoi în Elveţia, iar acasă. Şi toate clişeele din seriile cu spioni, inclusiv un foarte bun generic de început, cu tipe cu tot ca la Bond Movies, sunt respectate şi aici. Există agenţia şi o şefă ca M, numită Pegasus (de data asta Gillian "Scully" Anderson, vopsită brunet), un laborator în care se inventează arme şi gadgeturi, un inventator cum era Q, curse-urmărire (acum şi cu un iacht de lux şi cu telecabina), arme miniaturale şi letale. Camera e mobilă, muzica alertă, sunt filmări pe apă, de pe snowski, lansări cu parapanta, suspans din plin.

Regizorul părţii a doua este altul decât la prima, iar acesta, Oliver Parker, nu se hotărăşte dacă îşi iubeşte sau nu personajul şi nu vrea să fie prea ridicol, aşa că filmul oscilează între pastişă prea puţin subtilă 007 şi comedii cu încurcături ca în The Pink Panther (asemănarea cu împiedicatul Inspector Clouseau e cu atât mai mare cu cât aici avem şi o asiatică care îl atacă şi ţipă ca altădată servitorul Cato în seria amintită). Iar balansul între foarte serios şi cele câteva gaguri face filmul destul de nesărat pe alocuri. Multe rezolvări burleşti încă de la începutul budist, cu gaguri de circ, şi ştii că aşa va fi tot filmul.

Filmul 2 stă pe propriile picioare, nu face trimitere sau nu aminteşte de ce a fost în prima parte. English trebuie să găsească cele trei chei deţinute de trei spioni din agenturi diferite şi să împiedice omorârea prim-ministrului chinez. Şi e comic de văzut cum agentul pune mâna (la propriu) pe câte o cheie şi o pierde din bunăcredinţă, cumsecădenie şi, da, prostie. E la fel de plăcut de privit cum urmăreşte un chinez şi alege soluţii atipice unui urmăritor. Şi, aşa cum în finalul primei părţi era făcut de ruşine Arhiepiscopul de Canterbury, tocmai pentru că seria este una ireverenţioasă, finalul din 2, cumplit, te lasă cu gura căscată.

Filmul vă va rămâne în amintire pentru ilara joacă cu scaunul, pentru bătăile cu tava în cap, un Rolls-Royce ascultător, o cameră sensibilă care poate filma şi ceea ce nu se vede, Toshiba British Intelligence (foarte fugară aluzie), un elicopter "mergând" pe autostradă, o cursă pe scaunul cu rotile pe străzile Londrei mai ceva ca în Silent Movie 77 al lui Mel Brooks, o tabletă cu pulsul eroului, o foarte, foarte, foarte frumoasă scenă cu sărut între spion şi psihologul agenţiei. Şi, desigur, chiar aceasta, ultima dar deloc cea din urmă. Rosamund Pike, după o serie de filme de epocă (frumuseţea ei tipică de "trandafir englezesc" se potriveşte aici perfect) şi dramatica partitură episodică din Burning Palms, acum, pe contre-emploi, într-un rol de comedie romantică, foarte bine în rol.

Sigur că râdeţi, nu atât de des şi de mult cât v-aţi dori, dar e un film cu Mr. Bean, iar asta nu se ratează. O comedie ce descreţeşte fruntea.