Film (cele mai bune)
1. Eternal Sunshine of the Spotless Mind / Strălucirea eternă a minţii neprihănite
Cel mai abscons (şi totodată poetic) titlu - nici măcar scenaristul Charlie Kaufman (căruia îi datorăm inepuizabil de inventiva incursiune în cerebelul lui John Malkovich) nu-l ţine minte. Cea mai ţeapănă idee: posibilitatea de a-ţi şterge din memorie eşecurile amoroase. Cea mai spectaculoasă regie, semnată de clipangiul favorit al lui Bjork, Michel Gondry. Nu în ultimul rînd, cea mai emoţionantă şi sofisticată radiografie a unei relaţii de cuplu: una care-ţi arată începutul şi sfîrşitul în acelaşi timp.
2. Infernal affaires / Afaceri infernale
Cea mai infernală idee de thriller a anului: un gangster infiltrat în poliţie şi un poliţist infiltrat în rîndul mafioţilor, aflaţi într-un pasionant joc de-a şoarecele şi pisica. Cel mai sexy tandem: hongkonghezii Andy Lau şi Tony Leung.
3. Son frere / Fratele său
Cel mai crud şi mai tuşant film despre moarte, departe de comicăriile şi cosmetizările fals filosofice din Les invasions barbares. Cea mai puternică scenă: un bolnav incurabil, întins gol pe pat şi ras de infirmiere, înainte de operaţie.
4. Kill Bill 1 & Kill Bill 2
Bomba anului şi, totodată, cel mai neînţeles film al lui Tarantino. Cei de rea credinţă au văzut doar delir sangvin, restul - o ingenioasă dramă de familie şi o demonstraţie criminală de cinema. Plus cel mai puternic rol feminin: Uma Thurman.
5. Bourne supremacy / Supremaţia lui Bourne
Cel mai inteligent action movie. Cel mai neaşteptat erou de action movie: Matt Damon - dur, vulnerabil şi neverosimil de sexy. Cea mai originală şi mai greu de urmărit scenă de urmărire: hurducăială vizuală e puţin spus.
6. La mala educacion / Proastă creştere
Cel mai almodovarian film al lui Almodovar - pentru că e, se pare, inspirat de copilăria regizorului. Dar şi cel mai nealmodovarian - pentru că cinismul manipulării ia locul manipulării emoţiilor. Başca cel mai "construit".
7. Cold Mountain
Cel mai bun film al lui Minghella (Pacientul care?). Cel mai brutal opening: scena de luptă. Cea mai hot scenă de sex: Jude Law şi Nicole Kidman. Şi, au recunoscut-o şi Oscarurile, cel mai bun rol secundar feminin: Renee.
8. Dark Water / Ape întunecate
Cel mai terifiant - iar asta, fără a face uz de efecte speciale ieftine, ci doar de cîteva clipocituri lugubre de apă. Cea mai deştept camuflată realitate socială din Japonia: dispariţia copiilor şi ignoranţa părinţilor.
9. Elephant
Cel mai sumbru teen movie - epitet străin pînă acum de acest gen. Cea mai sobră reconstituire a unui incident real: masacrul de la Columbine. Cea mai fluidă regie şi, pentru că vorbim de Gus Van Sant, cei mai frumoşi nori.
10. House of sand and fog / Casa de nisip şi ceaţă
Cel mai "la cuţite" duet: Ben Kingsley şi Jennifer Connelly. Cel mai bun film despre coşmarul nr. 1 al Americii: afacerile imobiliare. Cel mai intrigant film despre culpabilitate: nici azi nu m-am decis cine-i vinovatul.
Film (şi cele mai proaste)
Catwoman vs Alexander
De vreme ce criticii s-au întrecut pe sine în a demola două dintre superproducţiile anului (Catwoman şi Alexander), competiţia pentru Zmeurică se anunţă mai pasionantă decît cea pentru Oscaruri.
Halle Berry aleargă singură în cursa pentru cea mai proastă actriţă a anului. La pas să meargă şi tot va cîştiga trofeul pentru rolul din Catwoman. Actriţa care a cîştigat un Oscar renunţînd la machiaj şi haine în Monster's Ball va trebui să returneze statueta dacă o ţine tot aşa, scrie un critic. Iar asta e cea mai blîndă dintre remarci. Majoritatea zgîrie rău: "Mai bine aş rîni într-o troacă de mîţă decît să mă mai gîndesc la filmul ăsta." Sau: "Lui Catwoman nu-i este dat să aibă şapte vieţi." Sau: "Cînd o pisică este cîine? Cînd o cheamă Catwoman." Sau: Catwoman este Showgirls-ul filmelor cu superoi."
Această "super-eroare" (sau "cat"-astrofă) cinematografică şi-a găsit totuşi şi susţinători care au încercat să ne convingă de faptul că filmul, "întunecat în spirit şi în look, este o investigaţie pop-culturală asupra semnificaţiei feminismului şi a opţiunilor pe care le are o femeie în lumea modernă." Dacă nu l-am fi văzut, mai că am fi pus botul.
De cealaltă parte stă Colin Farrell, cu peruca lui blondă de Alexander în ceea ce criticii au numit "Patimile lui Alexander". Nu de alta, dar şi eroul regizorului Oliver Stone mergea pe 33, aidoma Lui. Aşa cum e jucat de Farrell, scrie cineva, "Alexander e mai degrabă o casnică disperată decît un războinic". Botezat cînd "Alexander cel aşa şi-aşa", cînd "Candidatul Macedonean", filmul e "o lecţie de istorie anostă, cu diferenţa că la şcoală măcar suna clopoţelul după o oră." Atunci cînd te cheamă Stone (piatră), trebuie să te aştepţi la verdicte de genul: "Nimic nu se compară cu durerea provocată de o piatră la rinichi - excepţie făcînd Alexander". Iar cînd ceri unui spectator mediu să creadă că Angelina Jolie o joacă pe mama lui Alexander, numai o asemenea observaţie l-ar putea mîntui: "Deşi toţi actorii par blagosloviţi cu un accent britanic pasabil, săraca Angelina se căpătuieşte cu un şirag de vocale gîtuite de provenienţă transilvăneană şi cu ţoale croite din şerpi. Cu gesturile ei largi şi afectate de actriţă de film mut, ea e chintesenţa kitsch-ului acestui film." Mai bine Tomb Raider 3.
Muzică
The Rapture - Echoes
Pentru că pop-ul lor energic are ecou rock. Dar şi pentru că piesele lor nu sună la fel de sirop pe cît transpare din titluri: I Need Your Love, Open Up Your Heart, Love is All.
Interpol - Antics
Pentru că a resuscitat spiritul Joy Division şi electro-punk-ul. Pentru că e atmosferic, vital şi, în ciuda titlului (care nu-nseamnă antic, ci prostesc!), sună chiar intelectual.
Electrelane - Power Out
Pentru că e cea mai bună trupă feminină după Hole. Chiar dacă sună voit înfundat, ca şi cum s-ar auzi din camera de alături, are forţă cît să arunce în aer cîteva cartiere.
Bjork - Medulla
Pentru că se-ncăpăţînează să fie originală, cu riscul de a-şi aliena fanii. Pentru că merge la esenţă: e şi voce şi melodie în acelaşi timp, fără a mai avea nevoie de instrumente.
Scissor Sisters - Scissor Sisters
Fie doar şi pentru că au fluierat în catedrala Pink Floyd, dînd brînci bee-gees-ian unei piese obosite (Comfortably Numb) şi catapultînd-o pe disco-ringul de dans.
Placebo - Once More With Feeling
Nu pentru că fără ei n-am fi nimic (Without You I'm Nothing), ci pentru că au travestit rock-ul într-o damă stilată cu Taste in Men şi Special Needs.
Kylie Minogue - UltimateKylie
Pentru că, orice ar cînta de la Light Years încoace, ne-a îmbolnăvit de febră şi ne-a făcut să credem în ea (I Believe in You) necondiţionat. Inclusiv în Loco-motion-urile d'antan.
Kelis - Tasty
Pentru că ne-a făcut să transpirăm "milk-shake". Dar şi pentru că ne-a ţinut sclavi ringului de dans, împiedicîndu-ne să ne mai înşelăm o dată partenerul (Trick Me Once).
Franz Ferdinand - Franz Ferdinand
Pentru că trupa scoţiană cîntă cum se-mbracă. Şi pentru că a luat ce-i mai bun din Suede şi Pulp, promovînd printr-un album doar de la statutul de "indie-rock" la fenomen pop.
Massive Attack - Danny the Dog
Pentru că, oricum, cel mai folosit epitet în descrierea stilului lor este "cinematic" (deci, ideal pentru soundtrack-ul unui film). Pentru că nu latră, da' muşcă...
Teatru
Dacă-n tot anul, am stat departe de scenă, îmi scot pîrleala în ceasul de pe urmă recuperînd montarea care i-a convins pînă şi pe cei mai pretenţioşi şi mai claustrofobi dintre noi: Shape of things / Forma lucrurilor.
Pretenţioşi, pentru că, se ştie, cine-i cu filmul nu e cu teatrul, şi viceversa. Claustrofobi, pentru că, se ştie, subsolul Teatrului Act e numai bun pentru un atac de panică. Forma lucrurilor (în original: The Shape of Things) e scrisă de Neil LaBute (care, zice filmologul din mine, şi-a adaptat piesa şi pentru marele ecran, cu aceeaşi actori pe care i-a folosit şi pe scenă), regizată de Vlad Massaci şi ingenios "scenografiată" de Andu Dumitrescu. Lui LaBute i s-a reproşat că aduce-n faţă sociopaţi, ignorîndu-se faptul că nişte actori buni (cum sînt cei patru de-aici: Mihaela Sîrbu, Andreea Bibiri, Vlad Zamfirescu şi Şerban Pavlu) pot umaniza pînă şi un criminal în serie.
"Crima" serială de care se face vinovată eroina din montarea lui Massaci este aceea de a-şi scoate iubitul din mîlul unei vieţi blazate şi complexate pentru a-l ajusta şi cosmetiza la standardele unei coperte de revistă. Standarde care sînt ale ei, dar şi ale noastre. De unde şi întrebările pe care le ridică această "operaţie estetică": avem dreptul de a schimba "forma" vieţilor altora? Există vreo justificare morală în manipularea oamenilor, cînd binele pe care li-l faci este doar aparent? Mai multe nu mai spun, pentru că deja se întrevede surpriza finală. Şi nu e moral din partea-mi - mai ales în cazul unei piese care-ţi arată cît de uşor renunţi la nişte repere morale.
Petrecere
The Social - Halloween
La ora la care scriem, nu putem decît să sperăm că trupa care-şi zice The Social va doborî propriul record în materie de chef.
The Social e o "hidră" cu trei capete (Eunice, Mike şi Yan) care a luat prin învăluire piaţa "socializărilor" locale începînd cu iunie 2004 şi a făcut dreptate termenului de petrecere, atît de compromis în ultima vreme. Oricît de mult ne-ar plăcea însă să credem asta, grupul The Social nu se consideră "promotor de chefuri", ci de "talente. Dar, în materie de petreceri, talentul lor e maxim - iar sincronizarea miraculoasă a temei horror cu atmosfera lugubru-înceţoşată de-afară a făcut din Halloween Party locul din care nu trebuia să lipseşti. Unde mai pui şi spectaculoasa locaţie a Colloseumului din Calea Rahovei, concertul Endless Zone şi, pentru cei mai "întunecaţi" dintre noi, reprizele hard din Camera de tortură muzicală. Aşa durere care să rimeze cu plăcere, mai rar...