Pentru cei cu memoria lungă şi mai ales răbdătoare ar fi inutil să mai aducem vorba, dar, sperând că există şi fericiţi ignoranţi, trebuie spus că cel dintâi eveniment al lui 2004 a fost sărbătorirea, pe toate căile, a Anului Ştefan cel Mare, de la a cărui moarte s-au împlinit cinci secole. Ocazie cu care Teatrul Naţional din Bucureşti a lansat la apă (s-a şi scufundat parţial, între timp) o fastuoasă premieră cu Apus de soare a lui Delavrancea, în regia lui Dan Piţa (care, în restul anului, a încercat să termine Second hand, un film finanţat de Centrul Naţional al Cinematografiei acum două sesiuni), iar la comemorarea de la Putna guvernanţii, în căutarea unui loc mai aproape de izvorul sfânt, i-au lăsat pe "simplii cetăţeni" să se calce în picioare dincolo de gard şi cordonul de SPP-işti.
Anul Ştefan şi Apusul de soare au mai scos capul câteva luni mai târziu, la începutul toamnei, odată cu Festivalul Artelor, substitut multidisciplinar al Festivalului Enescu, prilej de golire a puşculiţei ministeriale şi de apariţii în conferinţe de presă a cuplului Theodorescu-Săraru. Care Săraru, după ce-a înzestrat Naţionalul din Bucureşti cu un repertoriu de secol XVIII spre XIX, a adus în turneu MHAT-ul (teatrul de artă al lui Stanislavski) din Sankt Petersburg şi a cedat Sala Mare pentru concertele Vama Veche, a reinventat conceptul de societar al TNB, pupincurismul şi dictatura artistică, a şters frumuşel putina, prin demisie, înainte de Crăciun şi de instalarea unui nou ministru al Culturii.
În aceeaşi ordine, a Teatrului Naţional adică, fostul lui director de la începutul anilor ’90, regizorul Andrei Şerban, a revenit în România, pentru un atelier la Sfântu Gheorghe şi o conferinţă la Teatrul ACT, în Bucureşti. Sunt mari şanse ca anul viitor Şerban să vină să monteze în Capitală, poate un Cehov.
Cehov, comemorat şi el la 100 de ani de la moarte, a fost de altminteri alt erou al lui 2004, ignorat însă la Bucureşti; doar Odeonul şi-a deschis stagiunea, în octombrie, cu o Livadă de vişini, în regia lui Sorin Militaru, care nu a lansat discuţii. Unul din cele mai apreciate teatre româneşti, Odeonul a suferit o lovitură la ediţia de anul acesta a Festivalului Naţional de Teatru, în care nu a avut nici un spectacol selecţionat, găzduind în schimb, culmea ironiei!, majoritatea celor invitate.
Festivalul Naţional are, pentru 2004 şi 2005, un nou selecţioner, în persoana criticului Ion Parhon; pentru anul acesta, fondurile au fost pe sponci: se duseseră pe Festivalul Artelor, iar ministerul era oricum la cuţite cu UNITER-ul, mulţumită campaniei gratuite duse de secretarul de stat Ion Antonescu împotriva lui Ion Caramitru şi a proiectelor lui sociale.
În cinematografie, am luat mari premii pentru scurt-metraj la Berlin şi Cannes, a avut loc un nou Concurs de scenarii şi a continuat cearta între vechi şi moderni. Seria de eşecuri, moştenite din anii trecuţi şi culminând cu Orient Express-ul lui Nicolaescu, tot nu i-a făcut pe cineaştii noştri să-şi pună cenuşă-n cap şi să ia arta asta de la capăt (de la capătul încă viu).
Iar lucrurile au continuat să meargă tot aşa: cu girul aceluiaşi minister, la Muzeul Ţăranului Român a început (şi s-a şi încheiat) dezmembrarea sălilor amenajate de Horia Bernea şi Irina Nicolau, iar cercetătorilor loiali lor li s-a pus pumnul în gură (au făcut-o directoarea adjunctă Geta Roşu şi cvasi-absentul director Dinu Giurescu). Campania publică de susţinere a viziunii etnografice Bernea-Nicolau n-a servit la nimic. La fel, firma Bouygues a continuat construcţia unui centru comercial peste fundaţiile fostului Teatru Naţional, iar ministerul a vândut pe mai degeaba casele de creaţie (vile, de fapt) de la Snagov, chiar în ajunul glorioasei plecări din fotoliul ministerial al lui Răzvan Theodorescu.
Printre evenimentele totuşi remarcabile ale anului cultural 2004 se numără câteva venite, cum era şi de bănuit, din altă sferă decât cea guvernamentală: a început traducerea Septuagintei (primul volum a apărut la Polirom la începutul anului, în decembrie a obţinut premiul "României literare" pentru "Cartea anului"), avem o nouă versiune a lui Don Quijote de la Mancha (autor, Sorin Mărculescu, la Paralela 45) şi o colecţie de proză românească tânără (Ego.Proză, la Polirom). Teatrul independent - prin Teatrul LUNI de la Green Hours - a luat un premiu la Dublin, a început seria montărilor de dramaturgie românească nouă la Teatrul Foarte Mic (e un proiect al grupului dramAcum, care a luat anul acesta Premiul Criticii la Gala UNITER), iar la Casandra a debutat o nouă generaţie de actori. În continuare, nu există spaţii pentru teatrul independent în Bucureşti, dar la Cluj s-a pus în mişcare, spectacologic şi editorial, Teatrul Imposibil. În decembrie, a apărut totuşi în Capitală o nouă scenă alternativă - Teatrul Arca (cu care am ajuns, într-un sfârşit, "la înălţime": e, de fapt, podul clubului La Scena), iar Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu a devenit teatru naţional, după ce în vară, datorită festivalului internaţional găzduit de acesta, oraşul Sibiu a fost desemnat Capitală Europeană pentru 2007.
Noul ministru al Culturii este Mona Muscă, iar singurul secretar de stat al cărui nume e cunoscut deocamdată este Ioan Onisei. Nu-i aşteaptă o viaţă uşoară, conducerea lui Răzvan Theodorescu le-a lăsat o moştenire grea, iar programul în domeniul cultural al Alianţei e foarte ambiţios. Ceea ce se anunţă pentru 2005 e o reformă de mentalitate: o deschidere către mediul privat prin impunerea de principiu a parteneriatului cu el al instituţiilor publice, sprijinirea iniţiativelor regionale prioritar faţă de cele de la centru, susţinerea mişcărilor artistice alternative...
Până atunci însă, alte zoreli o aşteaptă pe doamna Muscă: concursul pentru un nou director la Teatrul Naţional din Bucureşti (oare cine va face parte din comisia de examen?), reparaţiile de la Operetă, scandalurile MŢR şi Snagov, perpetuu neterminata fântână Mioriţa etc., etc.