Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Duelul viorilor, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stradivarius şi Guarneri: două viori, o singură pasiune - Duelul viorilor, 2011


octombrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După aproape două săptămâni de concerte, în data de 6 octombrie 2011, s-a încheiat turneul Duelul viorilor, care s-a bucurat, încă de la începutul său, de multă publicitate şi de un public pe măsură: numeros, entuziast şi avid de astfel de reuniuni muzicale care se anunţă incitante şi promiţătoare chiar prin titlurile lor. Seria de recitaluri, al cărei start a avut loc la Târgu Mureş în data de 26 septembrie, nu putea fi altceva decât un succes numai dacă ne gândim la numele mari care au fost aduse laolaltă. Violoniştii Liviu Prunaru, concertmaistru al prestigioasei orchestre olandeze Concertgebouw (dar această "funcţie" nu este decât încununarea unei valori evidente cu mult timp înainte la muzicianul român) şi Gabriel Croitoru, cunoscut solist şi profesor, au fost acompaniaţi de pianistul Horia Mihail, care colaborează, nu pentru prima dată în 2011, cu Radio România Cultural, după proiectul Pianul călător, desfăşurat în această primăvară.

Din fericire, singura victimă a aşa-zisului duel a fost publicul, pus faţă în faţă cu un Stradivarius "Pachoud", fabricat de maestrul italian în 1694 şi mânuit acum de Liviu Prunaru, şi cu un Guarneri del Gesù, numit, de asemenea, şi "Catedrala". Sunetele rafinate ale viorii Guarneri ne-au fost dezvăluite de Gabriel Croitoru, cel care deţine în prezent instrumentul pe care a cântat Enescu însuşi şi care a ajuns în mâinile sale chiar prin intermediul Muzeului George Enescu. Nu vă miraţi că numesc publicul "victimă" - cu toate că ascultătorii au fost, practic, răsfăţaţi atât prin repertoriul predominant romantic, cât şi prin calitatea interpretării - aceştia nu au putut decât să se lase îngenuncheaţi în faţa solemnităţii şi măiestriei cu care te pune în contact muzica, oricât de grandios sună aici cuvântul "duel". Căci, după orice duel, indiferent de învingător, se respiră adânc şi se tace, iar asta am convingerea că au făcut şi cei mai mulţi dintre pasionaţii care au venit vineri, 30 septembrie 2011, la Sala Radio din Bucureşti pentru a se lăsa înfrânţi în nobila confruntare dintre viori.

Programul serii, care a cuprins scurte lucrări din Ceaikovski, Kreisler, Pablo de Sarasate, Heinz Provost sau Charles Auguste de Bériot, a fost dominat de rezonanţe muzicale diafane, apolinice, care, fără a tulbura conştiinţele celor prezenţi prin gravitate sau o complexitate greu de urmărit, nu a îndemnat mai puţin la atenţie. Cel mai important rămâne, însă, faptul că toate compoziţiile au fost suficient de bine alese astfel încât să evidenţieze calităţile celor două opere de artă, adevăratele "vedete" ale serii - viorile Stradivarius şi Guarneri. Mai mult exerciţii de virtuozitate decât de meditaţie, lucrările din seara muzicală a turneului Duelul viorilor s-au potrivit excelent cu un final de septembrie echilibrat, de o luminozitate ambiguă şi cu o temperatură potrivită.

Violoniştii Gabriel Croitoru şi Liviu Prunaru au avut apariţii alternative pe scenă în prima parte a spectacolului, fiind însă mereu însoţiţi de pianistul Horia Mihail, un excelent acompaniator, care a ştiut să îşi marcheze prezenţa fără ornamente inutile, cedând cu graţie de profesionist rolul de staruri celor două viori. Prima compoziţie care a răsunat din corpul fragil al viorii Guarneri a fost Intermezzo / Souvenir de Vienne, scrisă de Ferdinand Heinrich Proboscht special pentru filmul care a făcut piesa celebră, anume Intermezzo: A Love Story, din 1939. Chiar dacă lucrarea nu depăşeşte standardele unei muzici de film care trebuie să fie totodată duioasă şi accesibilă, ea a pus în evidenţă tocmai sonoritatea pură şi strălucitoare a viorii Guarneri. Croitoru a cântat impecabil această mică piesă care, prin armoniile ei uşor melancolice, induce nemijlocit emoţie şi candoare.

Zapateado op. 23 nr. 2 de Pablo de Sarasate, adus în faţa publicului prin aceleaşi coarde Guarneri, se află însă într-un cu totul alt registru: pasională şi ludică, bijuteria muzicală cu accente hispanice a virtuozului compozitor şi violonist a împins vioara către cele mai tonice şi vitale accente pe care le poate dărui, învăluind sala într-o adevărată febră mediteraneeană în numai aproximativ trei minute. Staccati înnebunitori, expresia muzicală vie şi frazarea perfectă au făcut din Zapateado unul dintre cele mai reuşite şi memorabile momente ale concertului, pe care le-am fi vrut prelungite tocmai pentru a simţi cu o şi mai mare plăcere acea stranie bucurie a epuizării pe care o provoacă astfel de ritmuri.


Tot cu Pablo de Sarasate ne-a încântat ulterior acelaşi Gabriel Croitoru, prin Zigeunerweisen / Melodii lăutăreşti op. 20 (1878), o lucrare îndepărtată prin temperament de pasiunea de care scriam mai sus. Totuşi, melancolia şi tristeţea care vibrează în Zigeunerweisen nu se aseamănă cu acelea din Intermezzo-ul anterior - melancolia nu mai este plutitoare şi eterică, ea vine direct din carnea tulburată a interpretului. Gabriel Croitoru a acumulat şi a redat desăvârşit, prin Guarnerius-ul său, tensiunea propusă de compozitorul îndrăgostit de ritmurile fie întunecate de nefericire, fie sălbatice ale muzicii ţigăneşti. Caprice Viennois op. 2 de Fritz Kreisler a fost ultima piesă din program pe care Croitoru a cântat-o însoţit numai de Horia Mihail. Suavă fulguraţie romantică, în Caprice Viennois s-a distins controlul perfect al arcuşului de care dă dovadă violonistul român; intonaţia curată şi lirismul cald au apropiat această scurtă lucrare de Intermezzo-ul cu care a început programul.

Dacă Guarneri del Gesù ni s-a înfăţişat ca o făptură capabilă când de fragilităţi răvăşitoare, când de exaltări neaşteptate, Stradivarius-ul ocrotit cu atâta sensibilitate de Liviu Prunaru a fost aproape încontinuu răscolitor, atât în momentele calde şi onirice, cât şi în cele mai solicitante din punct de vedere emoţional şi tehnic.

Repertoriul ales de violonistul de la Concertgebouw a început cu Valse scherzo op. 23 de Piotr Ilici Ceaikovski. Pe lângă maniera perfectă a execuţiei, Liviu Prunaru, fost discipol al unor personalităţi precum Alberto Lysy sau Yehudi Menuhin, impresionează în primul rând prin apropierea fizică de instrumentul său. Asupra acestui aspect nu are rost să insist, pentru că nu pot să spun decât că trebuie să fiţi acolo, în faţa lui şi a superbei invenţii din Cremona, pentru a-nţelege exact de ce poţi simţi, efectiv, cât de ataşat fizic poate fi un violonist de instrumentul său. Este ceva care trece dincolo de îndemânarea şi grija firească pentru un obiect valoros, este ceva care trece, de asemenea, dincolo de rafinamentul tuşeului. Nu e vorba de niciun secret; ştim, avându-l în faţă pe Liviu Prunaru, că avem de-a face cu un muzician deplin, nu doar cu un executant silitor şi briliant din punct de vedere tehnic - ceea ce, trebuie să spunem cu regret, nu se întâmplă pe cât de des ne-am dori pe scenele noastre. În Valse scherzo, uşurătatea plutitoare este numai o aparenţă; ceva mai tainic şi mai profund vine din urmă să acapareze graţia luminoasă care alcătuieşte tema principală, iar Prunaru ne-a oferit această lucrare rusească demonstrând o capacitate deosebită de a capta fluxul fiecărei nuanţe muzicale.

Dans ungar nr. 17, o prelucrare a lui Fritz Kreisler după Brahms, ne dezvăluie un colorit sonor aparte prin trecerile neaşteptate de la tonuri calde la tresăltări pasionale. În acest dans, vioara şi pianul au avut un dialog excelent - sincronizare, anticipare şi, cel mai important, valorificarea simultană a aceleiaşi idei muzicale. Horia Mihail l-a acompaniat pe prietenul său violonist cu energie şi cu dorinţa evidentă de a străbate acest drum de numai câteva minute cu adevărat uniţi în conştiinţa muzicală. Méditation din opera Thaïs este, cu siguranţă, una dintre cele mai cunoscute compoziţii din repertoriului turneului. Fragmentul este, de fapt, un intermezzo simfonic care încheie actul al II-lea al operei lui Jules Massenet şi impactul afectiv asupra publicului este întotdeauna garantat prin lirismul suav al sunetelor înalte însoţite de un pian discret şi melancolic. Recunosc că, din cauza mediatizării excesive a acestei Meditaţii - în concerte, filme, reclame etc. - nu o mai pot asculta cu inocenţă şi detaşare totală. Nu ştiu cât de ataşat este Liviu Prunaru însuşi de această muzică, cert este că a reuşit să o redea cu strălucirea şi emoţia inerentă unei astfel de pagini romantice, cântând fără nicio urmă de blazare "hit"-ul lui Massenet.

La Ronde des Lutins / Dansul spiriduşilor op. 25 de Antonio Bazzini a venit însă cu o splendidă risipire de pizzicati energici şi glissandi care cu greu te pot ţine ţeapăn pe scaun. Şi, chiar dacă rămâi nemişcat respectând protocolul locului în care te afli, e imposibil să nu te laşi furat de pasiunea cu care pianistul şi violonistul ne oferă scurta compoziţie. La Ronde des Lutins este un deliciu pentru toţi violoniştii care o abordează, pentru că vitalitatea şi agilitatea tehnică pe care le aduce cu sine etalează din primele secunde virtuozitatea de care e capabil un violonist.


"Duelul" propriu-zis s-a desfăşurat în partea a doua a serii, când Guarneri şi Stradivarius s-au întâlnit simultan în lucrări de Charles Auguste de Bériot, Louis Spohr şi Dmitri Şostakovici. Grand duo pentru două viori, op. 57 nr. 1 în sol minor este o partitură romantică scrisă de Bériot în 1874. În cele trei mişcări - Moderato, Adagio moderato şi Rondo: Allegro con spirito, ritmurile fragile şi rafinate se împletesc cu cele optimiste şi vesele. Lucrarea este ofertantă doar din punctul de vedere al virtuozităţii, o înşiruire de sunete "plăcute", ceea ce ajută ascultătorul să se concentreze şi mai mult asupra sonorităţilor viorilor. Dacă Stradivarius-ul străluceşte regal, Guarneri oferă un sunet poate mai cerebral şi mai grav, dar chimia a funcţionat ireproşabil, aşa cum s-a întâmplat şi în Duo op. 67 pentru 2 viori nr. 2 în re major de Louis Spohr (1784-1859). Lucrarea compozitorului german, alcătuită, de asemenea, din trei părţi, evidenţiază un romantism încă ataşat de rezonanţele clasice ale predecesorilor. Liviu Prunaru şi Gabriel Croitoru au condus cu rigoare şi cu o admirabilă stăpânire a frazării acest duo care le cere soliştilor atât impetuozitate, cât şi fineţe, caracteristici regăsite în ambele instrumente invitate la "duel".

Momentul cel mai profund şi răscolitor a venit la final, când programul preponderent romantic, marcat de tonalităţi cristaline, s-a încheiat cu Cinci piese pentru două viori şi pian (Preludiu, Gavotă, Elegie, Vals, Polcă) de Dmitri Şostakovici. De aranjamentul celor cinci piese s-a îngrijit prietenul compozitorului rus, Lev Atovmian, căruia acesta i-a încredinţat personal aranjamentul muzicilor sale pentru film şi balet. Cele cinci fragmente semnate de Şostakovici păstrează nuanţe romantice surprinzătoare pentru cei care şi-l imaginează pe rusul cu ochelarii săi gravi întotdeauna trist sau angoasant, dar cu siguranţă că includerea sa în program adaugă acea complexitate ideatică mai rar găsită în celelalte lucrări din repertoriu. Preludiul sfâşietor prin tristeţea tânjind nesigur către lumină este continuat de patru mişcări în care vitalitatea se duelează, într-adevăr, cu o trăire sumbră, marcă inconfundabilă a genialului creator rus.

Spre încântarea publicului, concertul nu s-a încheiat cu lucrările anunţate în program. Muzicienii au fost generoşi şi au oferit trei bisuri: Étude-Caprice op. 18 nr. 1 pentru două viori în sol minor de Henryk Wieniawski, prelungire tandră a melancoliilor lui Şostakovici, apoi Capriciu de concert pe teme norvegiene de Johan Halvorsen, o piesă în care arcuşurile celor doi s-au jucat pline de plăcerea libertăţii. Bisurile s-au încheiat cu Mattachins / Dansul săbiilor, partea a VI-a din Suita Capriol (1926) de Peter Warlock, un moment înviorător şi cu adevărate tonalităţi de luptă.

Stradivarius şi Guarneri s-au retras, împreună cu mânuitorii lor şi pianistul Horia Mihail, în aplauzele entuziaste ale unei mulţimi copleşitoare. Chiar dacă au fost şi momente când chimia dintre cei trei protagonişti nu a funcţionat perfect, e încântător să fii martorul unei astfel de energii transmise de public către cei trei profesionişti seducători pe care i-am avut în faţă. Dacă tot avem privilegiul prezenţei unor muzicieni de înaltă clasă şi a unor instrumente celebre, care aduc lumea în sală numai prin reputaţia lor legendară, poate e timpul să se profite de pasiunea evidentă a publicului şi să fie acomodat şi cu un repertoriu mai solicitant. Căci, pentru ca muzica să fie un act autentic, duelul nu trebuie să rămână nici al viorilor, nici al muzicienilor, ci al iubitorului de muzică aflat faţă în faţă cu sine însuşi.




 Toate articolele despre Duelul viorilor, 2011


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Duelul viorilor - Stradivarius sau Guarnieri? la Bucureşti, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer