Distribuţie: Penelope Cruz, Sergio Castellitto, Claudia Gerini
Regie: Sergio Castellitto
Scenariu: Sergio Castellitto
Imagine: Gianfilippo Corticelli
Montaj: Patrizio Marone
Costume: Isabella Rizza
Producţie: Italia/Spania/UK 2004
Un film bazat pe romanul Non Ti Muovere de Margaret Mazzantini şi distins cu Premio Strega în 2002 şi cu Premiile David di Donatello pentru cel mai bun actor (Sergio Castellitto) şi cea mai bună actriţă (Penelope Cruz).
SINOPSIS
O zi ploioasă. O maşina nu reuşeşte să oprească la lumina roşie a semaforului. O fată de 15 ani pune frână, derapează şi este aruncată din scuterul ei. Ambulanţa merge cu viteză către spital. Acelaşi spital în care tatăl fetei lucrează ca chirurg. Timoteo aşteaptă ca operaţia făcută de colegul său propriei lui fete să se termine. Teroarea acestui caz extrem îl face să lase deoparte masca să de încredere, cinism, tată şi soţ model, scoţând la iveală un caracter violent şi înstrăinat. În încercarea de a umple liniştea apăsătoare din jur, el poartă o conversaţie imaginară cu fetiţa lui scoţând la iveală un secret dureros: povestea aparent jalnică a unei aventuri extraconjugale.
Ceea ce urmează este o vară fulminantă cu mulţi ani înainte, o suburbia jalnică, o femeie umilită, săracă cu un nume răsunător – Italia.
Sergio Castellitto despre filmul său
"Cât timp mi-am petrecut gândindu-mă la acest film? Mult, chiar foarte mult. Într-o seară, soţia mea, Margaret, mi-a dat câteva pagini să le citesc. Le-am citit, am urmărit paşii personajului din carte ca şi cum s-ar scufunda într-un abis al dragostei, al laşităţii, al milei, şi am fost mişcat. De femeia săracă, maltratată, de bărbatul bogat, singur, de tânăra fată în comă. Când am citit despre nenorocirile lor, a început să-mi fie milă de mine, ca bărbat şi ca tata. Şi ceea ce reiese cel mai mult din această poveste este misterul condiţiei umane, străduinţa de a trăi, poezia. Acea sugestie a sublimului şi ridicolului care face viaţă minunată.
Cum am citit acele pagini mi-am închipuit povestea. Mă întrebam dacă voi putea nu doar să povestesc romanul, ci să înfăţişez aceeaşi intensitate morală. Oare voi putea filma linia subţire care desparte bunul de rău, dreptatea de nedreptate? Oare voi putea filma umilinţa femeii fără a adăuga jigniri? Oare voi putea filma egoismul criminal al bărbatului fără a-l condamna? Vreau să arăt puţinele lucruri care contează cu adevărat. Poate de vina este vârsta mea - nu mai sunt tânăr - dar am încetat să mă mai simt jenat. Vreau să spun poveşti despre lucruri umile, dezagreabile, necesare de care ai nevoie pe timpul vieţii, care ne permit să trăim în decenţă.
Am căutat locuri şi actori ca un orb, bâjbâind în întuneric, adulmecând o pista bună, un vânt bun. Aveam nevoie de o suburbie, şi am găsit un oraş fantomă; aveam nevoie de o femeie fermecătoare, şi a apărut Penelope. Aveam nevoie de căldură, şi am aşteptat vara.
Am ajuns pe platoul de filmare ca orice regizor, obosit de atâta imaginaţie, obosit de atâtea notiţe. Am spus "Se filmează!" şi am privit ceea ce am visat, ceea ce am văzut de nenumărate ori cu ochii închişi. A fost diferit - mereu este diferit - dar a fost bine aşa. Nu a fost uşor să fii regizor şi în acelaşi timp actor. În rest, povestea m-a distrus şi, în acelaşi timp, m-a ghidat. Am ţipat, am tremurat şi am fumat ca un toxicoman. Şi mi-a fost frică că voi muri înainte să termin filmul. Şi mi-am revenit când au vărsat şampanie pe mine după ultima scenă, când am înfrânt frica pe care am avut-o datorită acestui film, a acestei poveşti emoţionante, a acestui adevăr. Sfârşitul acestui film a fost o plăcere: a fost ca şi cum am scos coaja şi am stors sucul.
Trebuie să mulţumesc tuturor, de la producători până la animatori, pentru sentimentul special - ca o nostalgie prematură - pe care l-au pus în acest segment de viaţă prin care am trecut împreună."
Filmul descris de Margaret Mazzantini
"Acesta este un film despre dragoste şi milă: povestea tandră şi nepermisă a doi oameni părăsiţi, fiecare zbătându-se ca un peşte prins în plasă. Ea este un miel pierdut în ploaie, el este un lup care o caută. Nu pentru a o mânca, ci pentru a-i cădea la picioare. Este povestea unui bărbat care îi cere femeii iertare în ploaie.
Există un chirurg care poartă un costum verde şi mânuşi de cauciuc, deci poate să plonjeze în viaţă fără a se murdări. Există o nevastă bogată, frumoasă, şi implacabilă. Există o fată modernă, care ascultă muzică în timp ce merge cu scuterul ei nelegându-şi breteaua de la casca. Şi există ploaia şi noroiul alunecos care determină alunecarea roţilor. Şi apoi există viaţă noastră - atât de meschină, atât de statică, dintr-o dată descoperită, compromisă.
În rest, există un coridor de spital insipid, un bărbat palid rezemat de perete.
Se aude un cântec vechi, un cântec al zilelor de demult, cînd el a iubit şi a ucis din greşeală. Când a plâns noaptea, a alergat spre soare şi a căutat golul adevăratului său suflet.
Şi mica femeie reapare, cu un nume mare ca o ţară: Italia.
O femeie cu frumuseţea şi urâţenia ei, cu adevărul ei. O femeie care miroase a sacrificiu. Şi lumea este copleşită de dragoste.
Încă mai plouă. Bărbatul bogat, trist îngenunchează la picioarele reginei sărace.
"Nu mă vei ierta niciodată, nu-i aşa?"
"Dumnezeu nu ne vă ierta."
"Dumnezeu nu există!"
"Să sperăm, dragostea mea. Să sperăm."
Şi ei rămân suspendaţi aşa, aşteptând milă. Părăsesc Roma ca doi oameni care pleacă în excursia de duminică, dorind să ajungă într-un oraş sudic, traversând un munte străpuns de o cruce.
Apoi timpul trece, vara trece, anii trec. Frunzele sunt strânse în grămadă sub copacii de pe marginea străzii. Ploaia revine. Doar dragostea rămâne, împreună cu frunzele şi tăieturile din ziare risipite de vânt.
Dragostea ca un spor care migrează şi devine fertil.
Acesta este un film care te lăsa înfometat de nostalgia a ceea ce avem nevoie cu adevărat. Este un film simbolic care oferă puteri magice lucrurilor doar prin coborârea în golul în care zac lipsurile noastre - dorinţele noastre cele mai ascunse."
