De-a lungul timpului, mi s-au tăiat destule bilete de intrare la Sala Palatului. Bucăţile de hârtie cu pricina, cumpărate din vreme şi păstrate precum coaja de ou, au înghiţit destule burse şi multe seri m-au găsit în fotoliile foştilor M.A.N.-işti, savurând, într-o atmosferă selectă, distinsă, decentă vreun concert sau vreun spectacol de balet. Aşa că uimirea mi-a fost pe măsură când miercuri seară, venită din viscolul de afară, am dat peste o Sală a Palatului cu totul şi cu totul răsturnată simbolic, de parc-ar fi şuierat înăuntru adieri de schimbare mai ceva ca dincolo de uşile de sticlă. Admiraţia pentru Tarja Turunen şi nerăbdarea de a o vedea care mă aduseseră acolo s-au transformat rapid într-o curiozitate de antropolog, fiindcă prin jur fenomenele se ţineau ciorchine. Care standuri cu CD-uri în ţiplă şi reviste tipărite pe hârtie lucioasă? - în loc, mese pliante încărcate de brăţări cu ţinte, podoabe din piele şi stative cu veşminte negre înfăţişând privelişti infernale. Care pahare cu picior pline cu şampanie spumoasă, un pic înţepătoare? - în loc, doze de bere din belşug! Care bătrânele respectabile, cochete şi rujate, cu cercei mari de onix, mărgele, camee, eşarfă discretă şi bucle coafate? - holurile erau pline de puştime pletoasă, cu pielea ţintuită de felurite metale şi ochi înnegriţi, înveşmântată în plasă şi dantelării goth sau arborând, dur, pe textilă, câte un cap de mort cu şerpi ieşind din gură.
În sală, numai umblet de colo-colo. Atmosfera începuse să semene cu cea din Piaţa Mare din Sibiu în timpul Festivalului ArtMania. Pitorească în felul ei. Spiritele s-au încins - sau cel puţin aşa ar fi trebuit - odată cu intrarea în scenă a primei trupe din deschidere: Scala Mercalli. Zgomot şi lumini psihedelice. Solistul, un Speedy Gonzales în varianta metal, deloc credibil, cu ochii căscaţi şi detentă incredibilă, făcea fandări fără noimă în pantaloni de piele gata-gata să crape. Răgete, răcnete şi microfonii. La chitară-bas, o individă cam rea şi cam prea hotărâtă - însă din contorsionismul spasmodic al degetelor, părea să îşi cunoască instrumentul ca pe propria-i palmă. Încă vreo 2-3 duri pletoşi cu muşchi lucraţi la sală întregeau grupul şi atmosfera care aluneca vertiginos... nu spre straniu, cum ar fi vrut ei, ci spre penibil. Până şi cei mai roacheri dintre roacherii din sală zâmbeau cu îngăduinţă sau râdeau în hohote. Un bătrânel din spate îi privea absolut siderat. Pentru că, da, publicul metalist e foarte diversificat: am văzut şi fetiţe de 8-10 ani, venite la concert cu tatăl care, voind pesemne să le facă educaţie muzicală, s-a dedat de la o vreme unei ture de headbanging în toată legea şi le-a lăsat şi pe domniţe să-şi trăiască extazul în felul lor... Alţi câţiva bâţâiau ba frenetic, din picioare, ba mai domol, de pe scaune...
A doua trupă din deschidere a fost Sylpheed. Tot duri, tot cu o înclinaţie aparte spre estetica urâtului. Când am văzut-o pe violonistă acordându-şi instrumentul mai-mai că m-a răzbit încântarea, dar motivele au pierit curând şi abrupt la intrarea în scenă a solistei: o lungană cu balansuri potolite şi lanţuri atârnate de microfon, care răcnea sinistru un vers din patru. Solo-ul de vioară a încercat să deseneze atmosfera în câteva tuşe de mister - dar au ieşit cam grosolane şi cam... câş, pentru că aerul general era unul de simulacru, de strădanie fără reuşită. Vocea silfidei era, într-adevăr, profundă, de o melancolie abisală, plămădită parcă pentru fado-uri, pentru doine sau pentru a fi turnată peste acorduri tragice de balalaică... nu pentru a fi irosită în răgete. În fine, un experiment.
TARJA NU RAGE. Tarja nu se zbenguie haotic, nu se scălâmbă, nu face scheme. Nu are nevoie. Tarja este o prezenţă distinsă, misterioasă, desăvârşită în lipsa oricărui artificiu mirosind (urât!) a ostentaţie. Tarja ştie să fie o doamnă. Şi o face într-un fel aparte, aşa încât la ea, pantofii cu toc şi rochiile cu trenă de inspiraţie medievală în combinaţie cu datul din cap de naţie metalistă, săriturile pline de zvâc şi alergatul dintr-o parte în cealaltă a scenei par cel mai firesc lucru cu putinţă. Fragilitate, profunzime, emoţie, un aer uşor malefic, voit teatral, forţă, energie, bucurie şi talent berechet - aşa ar arăta un portret al Tarjei Turunen. Însă unul grăbit, făcut pe genunchi, pentru că solista emană mult mai mult de atât.
După ultima felie Sylpheedă, aşteptarea Tarjei s-a prelungit usturător de mult. Scena se transformase într-o demonstraţie de diviziune socială a muncii - în mic, însă în toată regula! Vreo douăzeci de inşi mutau boxe, legau cabluri, băgau mufe şi se învârteau parcă ritualic şi programat de colo-dincolo, la început fără nicio taină faţă de public. Misterul, inefabilul s-au aşternut puţin mai târziu, când de reflectoare a fost atârnată o plasă neagră, pe jumătate transparentă, cu chipul Tarjei imortalizat în umbră. Cult al personalităţii, artificiu de întărâtare a publicului sau doar adăpost pentru căblăraia care se desfăşura dincolo de văl... La asemenea pregătiri, se prefigura o apariţie monumentală a solistei. Însă intrarea a fost una discretă, misterioasă. Ţâşneau lumini de peste tot. Am zărit prin plasa neagră urma unei trene întunecate care a pătruns din stânga până spre mijlocul scenei. Apoi modulaţiile vocii ei inconfundabile au început să curgă: când unduios, îmbrăcând în rotunjimile lor instrumentalul, când avântat, spărgându-se sticlos printre acorduri şi lovituri în tobe. Era intro-ul - Anteroom of Death. Apoi Tarja a început să vorbească româneşte: Bună seara, Bucureşti! Mă bucur că sunt aici! Să fi fost urechea ei muzicală, antrenată cazon timp de zeci de ani pe baricadele muzicii clasice sau numai dorinţa de a-şi bucura fanii români - cert e că limba asta frumoasă şi imposibilă pentru străini care este româna a sunat incredibil de limpede pentru rostirea unei nordice.
I am happy to be back here! Let's have some good time together tonight! Şi cam aşa a fost. Max Lilja, violoncelistul spân, întindea năvoadele acordurilor sale pentru piesa Naiad.
Apoi, Tarja a dedicat tuturor fanilor ei piesa I Walk Alone, făcând o aluzie îndepărtată, totuşi foarte conturată, la alungarea ei din formaţia-legendă de metal-simfonic care a fost Nightwish: To those who have been with me in good days and in bad days - everyday! Întreaga sală, electrizată, s-a ridicat în picioare. Şi a rămas în picioare până la sfârşitul concertului: You look so beautiful, people! You should see yourself from here! Mulţumesc!, a spus din nou Tarja. Melodiile ei au un iz de incantaţie, o curgere de legendă. Au ecou, rezonanţă. Când cântă, Tarja face să se reverse... ceva în aerul din jur. Eleganţă, rafinament, căldură şi echilibru. Frenezii de tobe, bântuiri tenebroase de bas peste care se aşterne, înaltă, vocea.
Bateristul Mike Terrana, cu înfăţişare dură de viking - truly a beast, după cum însăşi Tarja l-a numit - s-a abandonat instrumentului său în solo-ul frenetic al piesei Galop Infernal, cu a cărui intensitate tot spasmul entuziast al publicului nu a putut să ţină pasul. Ceilalţi instrumentişti i s-au alăturat apoi pentru un lung pasaj al piesei Little Lies, destul de lung pentru ca Tarja să aibă vreme să se schimbe într-o nouă rochie din cele patru pe care le-a arborat pe scena Sălii Palatului şi care îi dădeau o alură de vrăjitoarea cea rea din basmele cu zâne. Însă o vrăjitoare plină de zâmbet şi de farmec, mai ales când s-a îndreptat către pianul din stânga scenei şi a susurat, în liniştea deplină din sală, piesa Oasis. You know what happened to me? Today I found out there was this beautiful piano in the backstage and I thought: hell, I wanna use it!
Momentul care a urmat, fermecându-i până la tăcere până şi pe cei mai gălăgioşi şi răcnitori metalişti din sală, a păstrat liniştea: Montanas de Silencio, o compoziţie inedită, interpretată la keyboard, cu Christian Kretschmar la violoncel şi Mike Terrana în varianta lui îmblânzită. Nu au lipsit nici piesele de la Nightwish, chiar dacă numai în număr de două - desigur, prea puţine pentru toţi nostalgicii formaţiei care cu siguranţă împânzeau sala: Bless the Child şi Phantom of the Opera.
Bisul prefigura deja un sfârşit care se prelingea din ce în ce mai aproape de toţi cei care mai voiau încă puţin, încă puţin... Tarja a intuit: You want more? Şi a mai cântat câteva piese, încheind în tumult cu Die Alive şi Until My Last Breath. Însă nu numai publicului îi venea greu să se despartă de ea, ci mai ales Tarjei îi venea greu să plece. A părăsit scena ultima, după ce a cuprins toate mâinile care s-au întins până la ea din primele rânduri, după ce a primit trandafiri şi scrisori din sală, după ce şi-a deschis braţele de nenumărate ori într-o cuprindere simbolică, totuşi autentică, a sălii care vibra de încântare şi de dragul ei.
Tarja Turunen are în voce şi în prezenţă ceva din furtuna pe care atât o cântă. Dar extazul ei este stăpânit. Modestă, caldă şi cu bun-simţ, pare să plutească, senină, deasupra sutelor de capete şi de mâini ridicate. Dar o face cu măsură şi control deplin, departe de delir, neatinsă de transă. Mi-aduc aminte de un comentariu găsit pe Youtube la o melodie de-ale ei: După despărţirea ei de Nightwish, formaţia şi-a cam pierdut din culoare, însă fata asta pare să se descurce de minune şi de una singură. Şi cam aşa este.
(25 ianuarie 2012, Sala Palatului - concert în cadrul turneului de promovare al celui de al treilea album din cariera solo a Tarjei Turunen - What lies beneath)