E al nouălea an că British Council organizează Festivalul Filmului Britanic, care a debutat la Bucureşti şi a continuat la Cluj, Timişoara şi Iaşi. Din cele 14 lung metraje (11 de ficţiune şi 3 documentare) şi 9 scurt metraje proiectate la Bucureşti, doar o parte au fost prezentate şi-n celelalte oraşe.
Ediţia din acest an a fost oarecum asimetrică faţă de centru: slabă la-nceput - deschiderea s-a făcut cu Wimbledon (2004), de Richard Loncraine, comedie romantică destul de searbădă, cu Paul Bettany şi Kirsten Dunst; şi s-a încheiat cu excelentul AKA (2002), de Duncan Roy, şi cu prezenţa regizorului şi a unuia din actorii principali. AKA e una din acele bijuterii experimentale, care sunt un experiment mai mult decât de dragul experimentului, e foarte bine gândit în toate aspectele, mai ales cel formal, căci aici e unul din punctele forte ale filmului. Ecranul e împărţit în trei pe orizontală, pe cele trei sub-ecrane surprinzându-se momente uşor defazate ale aceleiaşi scene, ori la graniţa dintre scene. E un fel de cinematograf cubist pe care-l face Duncan Roy, care la-nceput e puţin deconcertant, dar care e atât de bine gândit, încât nu te oboseşte deloc. Roy e foarte atent la un amănunt esenţial: ca şi-n teatru, unde e necesar ca doar un grup de personaje să vorbească la un moment dat, în AKA pe doar unul din ecrane se vorbeşte într-un anumit moment. Fără acest amănunt totul s-ar transforma în haos. Apoi, secvenţele sunt bine coordonate, astfel că sub-ecranele se completează unul pe celălalt şi dau o senzaţie de "atotcuprindere", de "tridimensionalitate", exact ca-n picturile cubiştilor. Din punct de vedere al poveştii, al scenariului (bazat pe experienţele personale ale regizorului care, în adolescenţă, îi fură identitatea fiului unei bogătane din Londra şi pleacă la Paris, unde se dă drept cel căruia toate drumurile i se deschid doar graţie numelui pe care-l poartă), filmul se aseamănă cu extravaganţele lui Lars Von Trier (mai ales cel din Dogville) ori cu teatrul lui Brecht. Te gândeşti rând pe rând la Mackie Şiş, la Shen Teh, omul cel bun din Sichuan, ori la Arturo Ui şi la poveştile lor neverosimil-groteşti ca întreaga antifonie ce face esenţa teatrului "epic" brechtian... În plus, dacă ţinem seama de faptul că AKA (prescurtare de Also Known As/Cunoscut şi ca) e realizat cu un buget foarte mic, virtuţile lui sunt cu atât mai lăudabile.
16 Years of Alcohol (2003), de Richard Jobson, e un film semi-oniric, cu o imagine foarte frumoasă şi o atmosferă kieślowskiană, în orice caz mult mai kieślowskiană decât cea din Kiss of Life (2003), de Emily Young, fostă cursantă a şcolii din £ód¼, de care e legat numele regizorului polonez. Şi Kiss of Life are destul de mult oniric, îmbinarea dintre fantastic şi real se face cât se poate de firesc, ca-n realismul magic.
A fost foarte aşteptat premiatul cu Ursul berlinez de Aur de anul trecut - In this World, de Michael Winterbottom, regizor care jonglează foarte uşor cu stiluri dintre cele mai diverse. Filmul de faţă e o îmbinare foarte interesantă de ficţiune şi documentar şi are momente de graţie cinematografică (traversarea graniţei dintre Iran şi Turcia, noaptea, pe zăpadă). Partea slabă a filmului e începutul - demarează destul de greu şi, având în vedere tot ansamblul, pare evident că a obţinut marele premiu berlinez mai mult pe criterii politico-umanitare decât pur cinematografice.
Bodysong (2003), de Simon Pummell, e un eseu cinematografic, de lung metraj, fără ceva anume care să-l evidenţieze - acel gen de eseu pe care-l vezi (e drept că în bucăţi mai mici) la TV - colaj de imagini, care vrea să cuprindă lumea în câteva [zeci de] minute. Iar dintre scurt metraje se remarcă Dad’s Dead, de Chris Shepherd, şi prin umor, şi prin imaginea-clip.
Last but not least, e uimitoare asemănarea dintre Aileen Wournos (criminala în serie despre care Nick Broomfield a realizat doua documentare de lung metraj, în 1992 şi în 2003) cu cea care o interpreta în Monster - Charlize Theron, care a şi primit un Oscar şi un Urs de Argint pentru roul din acest film.