Programul Festivalului de Film Britanic
Bucureşti, 31 octombrie - 6 noiembrie 2003
Bucureşti, 31 octombrie - 6 noiembrie 2003
Vineri 31 octombrie
ora 19:00 Calendar Girls - subtitrat (2002), Cinema Studio
Sîmbătă 1 noiembrie
ora 17:00 Gambit / Gambitul reginei (1966), Cinemateca Eforie
ora 18:00 Morvern Callar - subtitrat (2002), Cinema Studio
ora 20:00 In America - subtitrat (2003), Cinema Studio
Duminică 2 noiembrie
ora 12:00 Beyond the Poseidon Adventure / Noi aventuri pe vasul Poseidon (1979), Cinemateca Eforie
ora 18:00 Anita and Me - subtitrat (2002), Cinema Studio
ora 20:00 Live Forever - subtitrat (2002), Cinema Studio
Luni 3 noiembrie
ora 16:30 Escape to Victory / Drumul spre victorie (1981), Cinemateca Eforie
ora 18:00 The Italian Job / Jaf în stil italian (1969), Cinema Studio
ora 18:30 Hurry Sundown / Grăbiţi apusul soarelui (1966), Cinemateca Eforie
ora 20:00 Calendar Girls - subtitrat (2002), Cinema Studio
Marţi 4 noiembrie
ora 15:00 The Swarm / Roiul (1978), Cinemateca Eforie
ora 18:00 This is Not a Love Song (2002), Cinema Studio
ora 19:30 The Italian Job / Jaf în stil italian (1969), Cinemateca Eforie
ora 20:00 The Last Great Wilderness (2002) - subtitrat, Cinema Studio
Miercuri 5 noiembrie
ora 15:00 Alfie (1966), Cinemateca Eforie
ora 18:00 Deathwatch, (2002) Cinema Studio
ora 19:00 Get Carter / Recuperatorul (1971), Cinemateca Eforie
ora 20:00 Doctor Sleep (2002) - subtitrat, Cinema Studio
Joi 6 noiembrie
ora 18:00 Bollywood Queen (2002), Cinema Studio
ora 20:00 All or Nothing - subtitrat (2002), Cinema Studio
Detalii despre filmele din program
1. All or Nothing / Totul sau nimic
Marea Britanie - Franţa, 2002
Durata: 128'
Regia şi scenariul: Mike Leigh. Imaginea: Dick Pope. Muzica: Andrew Dickinson.
Cu: Timothy Spall, Lesley Manville, Alison Garland, Ruth Sheen, Marion Bailey, Sam Kelly, James Corden.
Pe scurt: un şofer de taxi a cărui viaţă de familie a intrat pe pilot automat se confruntă cu infarctul fiului său supraponderal şi cu revelaţia că soţia nu-l mai iubeşte.
Pe lung: Rapelul la antologicul şofer de taxi al lui Scorsese este evident în această dramă socială întunecată în trena mai vechiului Naked, care marchează reîntoarcerea lui Mike Leigh pe un teritoriu familiar după extravaganţa în costume de-acum patru ani care a fost Topsy-Turvy. Aflat la cea de-a patra colaborare cu Leigh, Timothy Spall excelează în rolul şoferului londonez alienat şi predispus la filozofie ("Te naşti singur, mori singur. Asta e, n-ai ce face"), dar lasă loc de desfăşurare şi celorlalte personaje - toate memorabile, ataşante şi deloc caricaturale, chiar şi cele reduse la stadiul de clişeu vivant: vecinul alcoolic, iubitul violent, săritul de pe fix etc. Film sfîşietor - dar nu lipsit de accente comice - despre eşec, disperare şi solitudine urbană, All or Nothing ia în vizor vieţile mărunte ale unor oameni fără viitor şi afundaţi în glodul lipsit de şansă al existenţei cotidiene, dar reuşeşte în mod miraculos şi total credibil să se încheie într-o notă optimistă. Obscenităţile de limbaj ar putea însă provoca infarctul unei comisii CNA lipsite de umor.
Pe lîngă: fidel tehnicii sale de lucru, care prespune multă improvizaţie, Leigh a repetat cu actorii timp de şase luni "intrarea în pielea personajelor", înainte de a începe filmările propriu-zise.
2. Anita and Me / Anita şi cu mine
Marea Britanie, 2002
Durata: 92'
Regia: Metin Huseseyin. Scenariul: Meera Syal. Imaginea: Cinders Forshaw. Muzica: Muso Music Limited
Cu: Chandeep Uppal, Anna Brewster, Kathy Burke, Zohra Segal, Lynn Redgrave, Sanjeev Bhaskar, Ayesha Dharker, Max Beesley.
Pe scurt: prietenia dintre o puştoaică Punjabi şi o englezoaică get-beget e pretextul pentru încă unul dintre acele comice face to face-uri culturale din care s-au născut East is East şi Bend It Like Beckham.
Pe lung: La început a fost romanul autobiografic al scriitoarei Meera Syal, mare succes de librărie în Anglia. Iar acum, adaptarea lui pentru ecran, scrisă de însăşi Meera care, în film, devine Meena, o fătucă de 12 ani dintr-o familie de imigranţi Punjabi, destul de refractară la intenţiile mamei ei de-a o transforma într-o indiancă model. Suntem în anul 1972, cu tot cu moda lui vestimentară, iar Meena e fan muzica pop şi fish&chips (să n-audă de chapatis-ul preparat de mătuşă-sa), citeşte revista Jackie şi ţine un jurnal, tînjind în secret să ajungă scriitoare. Prietenia cu Anita era condimentul care lipsea pentru ca "tranziţia" ei să fie completă, iar apariţia intempestivă în oraş a acestei blonde rebele de 14 ani, cu familie disfuncţională şi hormoni dînd pe-afară, o antrenează pe Meena într-o serie de aventuri care-i complică viaţa de-acasă. Chestiunile serioase gen prejudecăţile rasiale pîndesc după colţ, dar scenariul le lasă pe dinafară, şi bine face, concentrîndu-se pe comedia situaţiilor şi detaliile flamboaiante de atmosferă.
Pe lîngă: există chiar şi un siderant gag care-l implică pe Michael Jackson. Chit că ne aflăm în 1972, cînd nasul încă i se ţinea bine-n balamale.
3. Bollywood Queen
Marea Britanie, 2002
Durata: 89'
Regia: James Gooding. Scenariul: Jeremy Wooding, Neil Spencer.
Imaginea: Jono Smith. Muzica: Steve Beresford.
Cu: Preeya Kalidas, James McAvoy, Ciaran McMenamin, Ian McShane, Ray Panthaki, Kat Bhathena.
Pe scurt: love story interrasial (dintre o indiancă şi un britanic get-beget) şi, dacă se poate spune aşa, inter-muzical (Bollywood sound + beat londonez). Totul pe fundalul unui "biznis" ilegal cu ţoale de firmă traficate.
Pe lung: La prima vedere, Geena are tot ce şi-ar putea dori: la 19 ani, urmează cursuri de economie, lucrează cu jumătate de normă la firma de ţoale a familiei ei, care importă sari-uri din India, şi are un prieten cu BMW. Mai are însă şi doi fraţi agasant de protectori, cu idei stricte despre locul femeii în societate, care n-ar vedea cu ochi buni dorinţa secretă a Geenei de a cînta într-o trupă de R&B sau noua ei idilă cu Jay, un englez pasionat de chitară care lucrează la o firmă de ţoale rivală. Climaxul acestui simpatic film care mixează genuri muzicale diferite, dar şi realitatea cu fantezia, are loc la o nuntă indiană, unde Geena îşi ia inima în dinţi şi provoacă asistenţa interpretînd un cîntec despre dragostea ei pentru Jay. Primul film al tînărului Jeremy Wooding îşi trage seva proaspătă din extravaganţele audio-video made in Bollywood, în care eroina îşi găseşte adesea un refugiu imaginar. (oarecum a la Chicago, dacă vreţi...)
Pe lîngă: 9 piese în hindi şi patru scene de dans inovatoare ar fi bilanţul muzical al acestui film prezentat în competiţia Festivalului de la Sundance.
4. Calendar Girls
Marea Britanie, 2002
Durata: 108'
Regia: Nigel Cole. Scenariul: Juliette Towhidi, Tim Firth. Imaginea: Ashley Rowe. Muzica: Patrick Doyle.
Cu: Helen Mirren, Julie Walters, Linda Bassett, Celia Imrie, John Alderton, Penelope Wilton, Annette Crosbie.
Distribuit în România de GlobCom Media
Pe scurt: un Full Monty feminin cu mai multă epidermă la vedere, în care eroinele au între 50 şi 70 de ani şi modele reale. Venerabilele doamne care au pozat goale pentru o parodie a calendarului Pirelli există bine mersi şi-n realitate, iar decizia lor a făcut senzaţie în mass-media mondială în urmă cu patru ani.
Pe lung: Ultima oară cînd am văzut un film de Nigel Cole, respectabila Brenda Blethyn cultiva marijuana şi intra pe piaţa traficanţilor de droguri (Saving Grace). În acest Calendar Girls, un grup de bătrîne doamne, membre ale Women's Institute, îşi leapădă de tot hainele şi pozează pentru un calendar din a cărui vînzare să strîngă bani pentru spitalul în care soţul unei dintre ele e tratat de leucemie. Iniţiativa lor kamikaze le face cunoscute şi peste Ocean, iar epilogul se scrie la Hollywood - prilej numai bun pentru cîteva considerente despre presiunea celebrităţii asupra acestor femei devenite senzaţii peste noapte. Plutonul e condus de tandemul Helen Mirren - Julie Walters, între care există o alchimie perfectă, iar comedia funcţionează impecabil în acele momente în care femeile încearcă să se convingă una pe alta să pozeze sau atunci cînd combină zeflemeaua soţilor lor, jena fiilor lor sau groaza directorului institutului. Pentru ca o eventuală trilogie a Doamnelor temerare să fie completă, ar urma logic o comedie despre două prostituate la vîrsta senectuţii, jucate de Judi Dench şi Maggie Smith.
Pe lîngă: În Anglia, încasările din vînzări au fost de 600.000 de lire sterline, iar în SUA, calendarul s-a vîndut mai bine decît cel al lui Britney Spears. În 2004 va fi editată o nouă ediţie, avînd ca "postere" şase dintre doamnele originale plus actriţele care le-au interpretat în film.
5. Deathwatch
Marea Britanie, 2002
Durata: 95'
Regia şi scenariul: Michael J. Bassett. Imaginea: Hubert Talzanowski. Muzica: Curt Cress, Chris Weller, Rob Lane.
Cu: Jamie Bell, Andy Serkis, Hugo Speer, Matthew Rhys, Hugh O'Connor, Laurence Fox.
Pe scurt: în timpul primului război mondial, un batalion de soldaţi britanici se refugiază într-o tranşee germană părăsită şi, odată cu lăsarea nopţii, cade pradă unui duşman nevăzut venit direct din filmele horror.
Pe lung: în ciuda bugetului de austeritate de care s-a "bucurat" debutul lui Bassett, scenografia este absolut năucitoare şi de departe punctul forte al acestei producţii. Mii de cadavre în diferite stadii de putrefacţie zac pe cîmpul de luptă, brăzdat de sîrmă ghimpată şi kilometri întregi de tranşee înecate de sînge şi noroi. Aerul fetid duhneşte a moarte şi a gaz, iar masacrul continuă, spre disperarea eroului interpretat de revelaţia din Billy Elliot (Jamie Bell), care numai puseuri de erou n-are. Retraşi într-o tranşee inamică, cei cîţiva supravieţuitori înspăimîntaţi trebuie să facă faţă unui duşman nevăzut care începe să-i terorizeze, decimeze şi răzvrătească unul împotriva celuilalt. Atmosfera e dezolantă şi claustrofobică, mustind a şobolani, nu lipsesc scenele-şoc, iar ceea ce a început ca un crud expozeu despre ororile războiului se termină ca o fabulă terifiantă a la Împăratul muştelor. Suficient penru a vă da seama de ce natură este noul duşman.
Pe lîngă: chiar dacă nu adaptează nici una dintre piesele marelui Will, Deathwatch poate fi considerat "nelipsitul Shakespeare" din selecţia acestei ediţii. Iar asta pentru că pe personajul interpretat de Jamie Bell îl cheamă - bingo! - Charlie Shakespeare...
6. Doctor Sleep
Marea Britanie, 2002
Durata: 105'
Regia şi scenariul: Nick Willing. Imaginea: Pete Sova. Muzica: Simon Boswell.
Cu: Goran Visnjic, Shirley Henderson, Miranda Otto.
Pe scurt: darul periculos de-a citi minţile pacienţilor săi îl aruncă pe terapeutul interpretat de croatul Goran "E.R." Visnjic pe urmele unui criminal în serie care crede că a descoperit secretul nemuririi.
Pe lung: eroul acestui thriller paranormal botezat iniţial Hypnotic şi ideal pentru programul Festivalului Fantasporto (unde a şi fost prezentat în acest an) practică terapia prin hipnoză şi capătă acces temporar la frînturi de imagini din mintea afectată a pacienţilor. Premisa, asemănătoare întrucîtva cu cea din The Gift (al lui Sam Raimi), anunţă genul acela de film-puzzle care ne invită să punem cap la cap elemente pervers de disparate. Prima piesă - o fată plutind pe apă - ne este imediat livrată în timpul unei şedinţe asupra unei detective care vrea să se lase de fumat, dar care, în orele de serviciu, vînează un criminal în serie dubios. Porniţi pe urmele psihopatului, cei doi o recuperează pe fata care a reuşit să-i scape acestuia, cu tot cu trauma care a readus-o la muţenie. Pretext pentru o serie de şedinţe de hipnoză care să reveleze piesele-lipsă...
Pe lîngă: pe Miranda Otto o ştiţi din episoadele 2 şi 3 ale trilogiei inelelor, iar compozitorul Simon Boswell a mai semnat muzica pentru The War Zone, Tube Tales şi There's Only One Jimmy Grimble.
7. In America / În America
Marea Britanie - Irlanda, 2002
Durata: 103'
Regia: Jim Sheridan. Scenariul: Jim Sheridan, Naomi Sheridan, Kirsten Sheridan. Imaginea: Declan Quinn. Muzica: Gavin Friday, Maurice Seezer.
Cu: Samantha Morton, Paddy Considine, Djimon Hounsou, Sarah Bolger, Emma Bolger.
Distribuit în România de InterComFilm
Pe scurt: în linii mari, povestea unei familii de irlandezi care se mută la New York este chiar cea a regizorului Jim Sheridan, ajutat la scrierea scenariului de cele două fiice ale sale, Kirsten şi Naomi.
Pe lung: Filmul începe cu sosirea în America a soţilor Sullivan (interpretaţi de Samantha Morton, din Raport special, dar şi din Morvern Callar, şi Paddy Considine, din 24 Hour Party People dar şi din ultimul clip Coldplay) şi a fetelor lor Christy şi Ariel (jucate tot de două surori). Decizia părinţilor de a părăsi Irlanda natală e motivată şi de moartea fiului lor de doi ani, Frankie. Odată ajunşi în patria tuturor posibilităţilor, Christy înregistrează fiecare pas al Sullivanilor cu un aparat de filmat, şi tot ea este şi naratorul acestei poveşti structurate în funcţie de cele trei dorinţe pe care şi le-a pus (prima fiind să capete viză de intrare în State). Norocul nu le surîde, pentru că se văd cazaţi într-un stabiliment înţesat de drogaţi şi nu reuşesc să-şi găsească de lucru. Renunţînd să mai caute un post de învăţătoare, mama Sullivan se angajează într-un diner, în timp ce tatăl se ambiţionează, fără succes, să devină actor. Sheridan - care nu s-a stabilit în America; de unde şi latura semi-autobiografică a întregului - oferă aici o mostră de realism social tandru, parazitat oarecum de virajul spiritual pe care-l face povestea la final.
Pe lîngă: filmul e dedicat memoriei lui Frankie, fiul decedat al lui Jim Sheridan însuşi.
8. The Last Great Wilderness / Ultimul ţinut virgin
Marea Britanie, 2002
Durata: 96'
Regia: David Mackenzie. Scenariul: David Mackenzie, Alistair Mackenzie, Michael Tait. Imaginea: Simon Dennis. Muzica: Jarvis Cocker, The Pastles.
Cu: Jonny Phillips, David Hayman, Ewan Stewart, Victoria Smurfit, Alastair Mackenzie.
Pe scurt: bizarerie mini-bugetară filmată în DV care amestecă genurile (road movie, film cu nebuni, horror) cu aceeaşi dezinvoltură kamikaze cu care-şi trece cei doi eroi prin toate probele de foc posibile şi imposibile.
Pe lung: Dacă te-a dus gîndul la Deliverance, Zbor deasupra unui cuib de cuci şi Straw Dogs, eşti pe drumul cel bun. Pe-acelaşi drum se află şi Charlie (interpretat de fratele regizorului, Alastair), care n-are decît un scop în viaţă: să incendieze casa muzicianului care i-a suflat nevasta. Toate astea în vreme ce pe soundtrack se aude vocea lui Jarvis Cocker de la Pulp, cîntînd "I stole a rose from another man's garden". Păcat doar că muzicianul în cauză nu e jucat de chiar Jarvis. Drumul spre răzbunare i-l scoate în cale pe Vicente, un spaniol fugar afemeiat care pretinde că e urmărit de un mafiot care vrea să-l castreze. Cei doi "sălbatici" rămîn fără benzină în pustietate, iar cea mai apropiată casă se dovedeşte a fi un azil de ţăcăniţi şi un rezervor nesecat de incidente narative bizare, cu sex şi tot tacîmul. Iar cînd credeai că "izvorul" a secat, filmul o coteşte cu atîta vervă şi inocenţă înspre horror visceral încît nu mai crezi că tot acest entuziasmant foc de artificii se mai poate aduna în ceva cît de cît "domestic". Şi totuşi, o face.
Pe lîngă: noul film al lui Mackenzie se intitulează Young Adam, îi are în rolurile principale pe Ewan McGregor şi Tilda Swinton şi a fost senzaţia secţiunii canneze Un certain regard din acest an.
9. Live Forever
Marea Britanie, 2002
Durata: 82'
Regia şi scenariul: John Dower. Imaginea: Muzica:
Cu: Damon Albarn, James Brown, Liam Gallagher, Noel Gallagher, Jarvis Cocker, Damien Hirst, Jon Savage, Louise Wener.
Pe scurt: incursiune documentară - via muzică, artă, modă, politică - în măruntaiele fenomenului Britpop care a făcut din Marea Britanie a anilor ‘90 unul dintre cele mai cool locuri de pe planetă. Chit că doar pentru puţin timp.
Pe lung: Uvertura e rezervată legendarului concert Stone Roses din 1990, după care regizorul John Dower dă cuvîntul lui Damon Albarn (Blur), Jarvis Cocker (Pulp) şi fraţilor Gallagher (Oasis), ale căror hituri - Parklife, Common People şi Wonderwall - au devenit soundtrackul unei generaţii. Albarn apare însoţit de nişte ukulele, Cocker se arată dezamăgit de întreg mecanismul celebrităţii, iar fraţii Noel şi Liam Gallagher primesc cel mai larg timp de emisie, în concordanţă cu declaraţia pompoasă a cuiva despre ei: "Sînt un stat în sine." Sînt bifate momente seminale din istoria recentă a Britpopului, de la rivalitatea din topuri dintre Blur şi Oasis la rechinii despicaţi în două şi băgaţi în formol de artistul Damien Hirst şi întîlnirea legendară dintre prim ministrul britanic Tony Blair şi Noel Gallagher. Redactorul-şef al influentului lunar de atitudine Loaded, James Brown, îşi dă şi el cu părerea, iar preţ de o oră şi jumătate chiar sîntem convinşi că acea eră efervescentă şi efemeră care a alimentat mîndria naţională a fost una a tuturor posibilităţilor. Una care va dăinui.
Pe lîngă: antologică e declaraţia lui Noel despre albumul lor Be Here Now: "e una dintre cele mai proaste înregistrări făcute vreodată."
10. The Magdalene Sisters / Surorile de la azilul Magdalene
Marea Britanie, 2002
Durata: 119'
Regia şi scenariul: Peter Mullan. Imaginea: Nigel Willoughby. Muzica: Craig Armstrong.
Cu: Geraldine McEwan, Anne-Marie Duff, Eileen Walsh, Dorothy Duffy, Nora-Jane Noone.
Pe scurt: portret fără menajamente al opresiunii religioase dintr-un azil de caritate din Irlanda anilor ‘60, condamnat de Vatican, dar premiat la Veneţia 2002 cu trofeul suprem, Leul de Aur.
Pe lung: Inspirat de un documentar transmis pe Channel 4, Sex in a Cold Climate, cel de-al doilea film al actorului Peter Mullan (primul a fost Orphans) revelează un episod nu tocmai flatant din istoria recentă a Bisericii catolice. Mullan reconstituie la sînge, cu economie de mijloace şi fără "istericale de aparat", atmosfera terifiantă din azilurile Magdalene, în care tinerele erau încarcerate, înfometate şi obligate să muncească pe gratis pentru a-şi ispăşi nişte păcate virtuale. Nu e de mirare că Vaticanul a denunţat această viziune ca pe-o provocare ordinară şi un atac la adresa liderilor săi religioşi. Mullan pretinde însă că, în comparaţie cu mărturiile reale ale femeilor care au supravieţuit calvarului şi umilinţelor injuste din aceste instituţii aşa-zis de caritate, filmul său arată ca o tabără de vacanţă. Prim-planul e ocupat de experienţele bulversante a patru dintre aceste victime, iar toate actriţele sînt fenomenale, cu o menţiune specială pentru Geraldine McEwan, interpreta draconicei surori Bridget.
Pe lîngă: majoritatea figurantelor sînt foste prizoniere ale azilurilor Magdalene, ajunse astăzi la vîrsta senectuţii, iar ultima instituţie de acest tip a fost închisă abia în 1996.
11. Morvern Callar
Marea Britanie, 2002
Durata: 98'
Regia: Lynne Ramsay. Scenariul: Lynne Ramsay, Liana Dognini, după romanul omonim al lui Alan Warner. Imaginea: Alwin Kuchler. Muzica: Andrew Cannon.
Cu: Samantha Morton, Kathleen McDermott, Linda McGuire, Raife Patrick Burchell, Duncan McHardy, Carolyn Calder.
Pe scurt: După ce iubitul ei se sinucide, o vînzătoare într-un supermarket publică sub numele ei - Morvern Callar - primul roman al acestuia.
Pe lung: Regizoarea scoţiană Lynne Ramsay îşi datorează reputaţia nu atît primului ei film, Ratcatcher, cît mai ales criticilor care l-au ridicat în slăvi şi juraţilor care l-au îngropat în premii. Ramsay aplică aceeaşi formulă şi în acest Morvern Callar, liber inspirat după un roman zice-se neecranizabil, mizînd totul pe atmosferă, stil vizual, soundtrack minuţios mixat şi mix de actori profesionişti cu ne-, şi ignorînd deliberat naraţiunea, dialogurile şi caracterizările personajelor. Prima scenă - cea în care Morvern descoperă cadavrul prietenului ei pe podea - e învăluită în muţenie şi în lumina intermitentă a luminiţelor dintr-un brad de Crăciun. Cînd, în sfîrşit, se hotărăşte să depăşească momentul, Morvern descoperă în computer romanul nepublicat al decedatului şi şi-l însuşeşte, expediindu-l unei edituri, după care îi videază acestuia contul şi pleacă la Ibiza împreună cu prietena sa, Lanna. Aproape nici una dintre pistele pe care eşti tentat să crezi că o va lua povestea nu e folosită, Ramsay preferînd să-şi afunde publicul fie în scene zgomotoase de club, fie în confuzia emoţională şi tăcerile protagonistei, parazitate doar de un soundtrack care nu e atît al filmului cît al lui Morvern însăşi. Jocul interiorizat al Samanthei Morton nu face decît să accentueze enigma - deja intrigantă - a personajului.
Pe lîngă: ciuliţi bine urechile la scena în care Morvern şi Lanna sînt luate de un taximetrist spaniol care le pune muzică. Ghici în ce limbă...
12. This is Not a Love Song / Acesta nu este un cîntec de dragoste
Marea Britanie, 2002
Durata: 91'
Regia: Billie Eltringham. Scenariul: Simon Beaufoy. Imaginea: Robbie Ryan. Muzica: Adrian Johnston, Mark Rutherford.
Cu: Michael Colgan, Kenny Gleenan, David Bradley, John Henshaw, Adam Pepper.
Pe scurt: Acesta este şi nu este un film de dragoste. Este, însă, cu siguranţă, povestea unei răzbunări primitive căreia îi cad victime doi hoţi acuzaţi de omor prin imprudenţă.
Pe lung: Regizat tot de o femeie, This is Not a Love Song duce relaţia tandră şi ambiguă - şi în mod deliberat neexplorată - dintre doi infractori mărunţi pînă la ultimele consecinţe. Eliberat de la închisoare după patru luni de detenţie, junele Spike e cules de amicul său Heaton şi împreună gonesc la volanul unei maşini furate. Rămaşi în pană în pustietate, cei doi caută ajutor la o fermă din apropiere, dar cum nimeni nu pare să fie prin preajmă, se hotărăsc să fure benzina pe care voiau s-o cumpere. Apariţia neaşteptată a fermierului se soldează cu împuşcarea fiicei acestuia şi cu o masivă vînătoare a celor doi fugari, organizată de tatăl mînat de răzbunare (jucat de David Bradley, din seria Harry Potter). Remarcabile în toată această întreprindere mini-bugetară sînt alegerea locaţiilor, al căror farmec brut şi aproape ireal e stors la maximum, şi filmarea în sistem DV, care conferă poveştii o stranie intimitate.
Pe lîngă: scris de scenaristul lui Full Monty, This is Not a Love Song este primul film britanic care a beneficiat de o premieră on-line. Dacă-l rataţi pe marele ecran, îl puteţi vedea, contra unei modeste sume de bani, la www.thisisnotalovesong.com
13. Alfie
Marea Britanie, 1966
Durata: 114'
Regia: Lewis Gilbert. Scenariul: Bill Naughton, după piesa lui Michael Frayn. Imaginea: Otto Heller. Muzica: Burt Bacharach, Sonny Rollins.
Cu: Michael Caine, Shelley Winters, Millicent Martin, Julia Foster, Jane Asher.
Pe scurt: portretul unui anti-erou cinic, egoist, amoral şi misogin, ale cărui tribulaţii sentimentale ne sînt povestite cu ochii drept în aparatul de filmat; găselniţă genială în epocă...
Pe lung: Nominalizat la cinci Oscaruri şi recompensat cu un premiu special al juriului la Cannes şi cu un Glob de Aur pentru cel mai film străin de limbă engleză, Alfie este filmul care l-a revelat definitiv pe Michael Caine. Într-un rol destinat iniţial lui Terence Stamp, Caine schimbă femeile ca pe şosete fără să-i pese prea mult de consecinţele dezastruoase pe care le are promiscuitatea sa, dar are francheţea şi candoarea de a le comenta cu ironie, privindu-şi audienţa drept în ochi. Printre victimele sale se numără o adolescentă autostopistă agăţată într-o cafenea (şi jucată de Jane Asher) şi o americancă vulgară (jucată de Shelley Winters; se spune că, terifiată de perspectiva filmării scenelor de sex cu Caine, actriţa şi-a petrecut mare parte a turnajului bînd vodcă) care-l părăseşte pentru un tip mai tînăr. Scenariul îl hărăzeşte cu o replică atît de antologică - What's it all about? - încît devine titlul autobiografiei actorului. Expozeu lejer şi amuzant al hedoniştilor ani ‘60, Alfie face un detur şi pe versantul auster al Londrei - una dintre cele mai puternice scene avînd loc într-o clinică de avorturi.
Pe lîngă: După Get Carter şi Italian Job, Alfie va beneficia şi el de un remake hollywoodian, cu Jude Law în rolul lui Caine şi Susan Sarandon - în cel al lui Shelley Winters.
14. Get Carter
Marea Britanie, 1971
Durata: 112'
Regia: Mike Hodges. Scenariul: Mike Hodges, după romanul lui Ted Lewis. Imaginea: Wolfgang Suschitzky. Muzica: Roy Budd.
Cu: Michael Caine, Ian Hendry, John Osbornne, Tony Beckley, Britt Ekland, George Sewell.
Pe scurt: un gangster londonez mînat de răzbunare seamănă numai cadavre pe unde trece în căutarea celor care i-au ucis fratele.
Pe lung: Debutul lui Mike Hodges (autorul lui Croupier, prezentat anul trecut în cadrul Festivalului) e considerat de mulţi unul dintre cele mai bune şi mai cool thriller-uri britanice. Brutal şi extrem de violent, fără ca asta să-nsemne sînge pe pereţi, Get Carter rezistă cu brio probei timpului, chit că la vremea lansării un critic l-a comparat cu "a bea o sticlă de gin înainte de breakfast". În pielea vindicativului Jack Carter, Michael Caine face perfect credibil un personaj psihotic lăsat pe pilot automat şi antrenat implacabil pe o spirală distructivă, iar scena în care îl podideşte plînsul cînd descoperă că fata pe care o vede într-un film porno e nepoată-sa merită toate premiile din lume. La fel ca-n majoritatea filmelor sale cheie, Caine este şi aici înarmat cu un set de replici care sfîrîie (citez: "You're a big man, but you're out of shape"), dar ceea ce ia ochii este viziunea sordidă şi fără compromisuri a lumii interlope. Prin comparaţie, recentul remake cu Stallone (în care Caine are o mică apariţie) aduce cu Mary Poppins.
Pe lîngă: unul dintre inamicii lui Jack Carter e jucat de John Osborne, cel care a scris Priveşte înapoi cu mînie.
15. The Italian Job
Marea Britanie, 1969
Durata: 100'
Regia: Peter Collinson. Scenariul: Troy Kennedy-Martin. Imaginea: Douglas Slocombe. Muzica: Quincy Jones.
Cu: Michael Caine, Noel Coward, Benny Hill, Raf Vallone, Tony Beckley, Margaret Blye, Irene Handl, Brian Cox.
Pe scurt: povestea unui jaf la Torino devine cea mai eficientă reclamă pentru maşinile Mini (mai eficientă decît că, astăzi, Madonna conduce aşa ceva) şi se încheie cu unul dintre cele mai memorabile finaluri de film din istoria cinematografului.
Pe lung: E unul dintre filmele-cult din cariera lui Caine şi singurul hit al regizorului Collinson, care a murit 11 ani mai tîrziu, la vîrsta de 41 de ani. În rolul unui pungaş eliberat din închisoare care organizează un jaf masiv blocînd străzile Torino-ului şi o fugă la volanul a trei maşini Mini, Caine e din nou hărăzit cu o replică antologică ("You're only supposed to blow the bloody doors off!"). E una dintre multele replici brici ale acestei comedii flegmatice cu final neaşteptat, iar distribuţia - în care-l veţi regăsi, surpriză, şi pe comicul Benny Hill - e înţesată de nume mari, deasupra cărora tronează impozant Noel Coward (geniul care trage sforile operaţiunii din închisoare, unde e tratat ca un rege). Adevăratele vedete sînt însă cascadorii şi baletul spectaculos al celor trei maşini Mini Cooper vopsite în culorile steagului naţional (una roşie, una albă şi una albastră; această ordine e respectată pe tot parcursul scenelor de urmărire!). Un clasic încă în viaţă care a beneficiat de un remake recent şi unul dintre cele mai bune filme britanice din toate timpurile.
Pe lîngă: The Italian Job marchează debutul pe ecran al fratelui lui Caine, Coco şi, totodată, ultima apariţie a lui Noel Coward.