Au coin du feu la Sala Radio - Viori de colecţie la Sala Radio, 2011

"Stradivari", "Guarnieri", "Amati" sunt nume cu o rezonanţă aproape sacră, ştim că sunt superlativele în materie de violonistică. Te apropii de ele cu mult interes, dar şi cu oarecare sfială, ca de nişte mici miracole. Nu acesta este sentimentul pe care l-am avut miercuri, 23 noiembrie 2011, la Sala Radio când Bogdan Zvorişeanu a deschis, alături de vioara sa construită de Niccolò Gagliano, Festivalul "Viori de colecţie", 2011. Este vorba de un instrument de secol XVIII, cu un sunet distinct. Nu seamănă cu un Stradivarius, nu este la fel de incisiv, nu ţâşneşte cu aceeaşi îndrăzneală spre lumina scenei, ci are un sunet cald, mai potolit, care nu dă naştere sfâşierilor interioare, ci curge liniştitor. Într-un interviu pe care l-am făcut cu Bogdan Zvorişteanu, mi-a declarat că vede relaţia dintre instrumentist şi instrument exact ca pe o căsătorie. Prin urmare, nu aş greşi foarte mult dacă aş spune că cei doi au fost ca un cuplu de amfitrioni ai unei reuniuni de prieteni. Vioara construită de Gagliano s-a comportat ca o gazdă bună, atentă cu fiecare, familiară cu toţi invitaţii. Pe fiecare dintre noi ne-a atins într-un fel. Pentru câteva clipe, probabil şi datorită frigului de afară, mi-a apărut imaginea unui interior dintr-un burg săsesc cufundat în zăpada care acţiona ca un izolator menţinând sunetul între barierele ei de cristal şi limbile unui foc generos. Concertul nr. 3 de Mozart e oricum vesel şi jovial, întocmai ca acela care l-a scris, deci atmosfera nu a avut decât de câştigat. Bisul - a existat şi un bis, pe care Zvorişteanu a ales să îl împartă cu orchestra - a fost partea a doua din Concertul nr. 1 în Do major pentru vioară şi orchestră de Joseph Haydn. De la exuberanţa concertului mozartian am trecut într-o notă uşor melancolică, datorată tonului aidoma al liniei melodice. Dar e un preţ onest pe care orice lucru frumos trebuie să îl plătească: preţul de a fi puţin trist.

E momentul să amintesc de dirijorul Tiberiu Soare. Cu riscul de a vă părea subiectivă (vă asigur, însă că nu sunt), am să mă declar o admiratoare convinsă a artei sale dirijorale. Am ajuns la această concluzie după ce l-am urmărit în nenumărate concerte, care au ieşit toate fără cusur. Are o vervă şi o vitalitate care nu au cum să scape nici privitorului, nici ascultătorului. Iar cu timpul, pe măsură ce am avut de făcut interviuri cu el, am avut şansa să descopăr de unde vine această armonie ce fixează pe coordonatele ei succesul concertelor dirijate de Tiberiu: este un adevărat uomo universale al vremurilor în care trăim. Nu ştiu când are timp (a fi dirijor absoarbe ceva vreme, nu glumă...), dar după ce termină de studiat partituri, de făcut scheme şi alte lucruri inerente vocaţiei sale, Tiberiu Soare citeşte filosofie, literatură, poezie, este un iubitor al sălii de cinema sau de teatru (cu toată atmosfera de acolo - scaunele de pluş, gongul de început), iar unul din hobby-urile lui este să reconstituie partide de şah, unele dintre ele jucate de mari personalităţi ale istoriei universale (Napoléon, de exemplu). Toate lucrurile acestea se reflectă în universul său sonor, lărgindu-l considerabil şi făcând atât de potrivit numele său. Pe scenă dirijorul chiar este ca un soare ce străluceşte peste membrii orchestrei, molipsindu-i cu vitalitatea şi puterea sa.

Miercuri seara am mai ascultat în prima parte Uvertura operei «Don Giovanni» tot de W.A. Mozart. Însă partea a doua a fost cea care a venit cu o ofertă de program cu totul specială. Canonul şi Giga de Pachelbel sunt destul de cunoscute publicului de astăzi, însă nu a fost întotdeauna aşa. Lucrările au avut o istorie destul de sinuoasă. Compuse în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ele s-au pierdut, până când au fost redescoperite în secolul al XX-lea. Aceste două creaţii ale compozitorului baroc german, m-au adâncit în nostalgia burgului transilvan. Mi-au amintit de arhitectura unei biserici gotice, în care elementele masive se combină cu detalii gingaşe, migălite de meşteri anonimi şi nemuritori. Aşa sunt şi lucrările lui Pachelbel. Tema principală ce subzistă la baza lucrării este acea temelie solidă, pe care se înalţă, împletindu-se acordurile şi inflorescenţele armonice ce urmează.

Suita «Holberg» de Edvard Grieg a fost una dintre acele lucrări care impresionează prin capacitatea lor de metamorfoză. Sau poate, mai bine zis, prin măiestria cu care Grieg a montat motive baroce pe o linie melodică ce nu-şi pierde parfumul romantic.

Festivalul «Viori de colecţie» a început aşadar promiţător. Ideea de a putea auzi pe viu asemenea instrumente mânuite de artişti valoroşi justifică pe deplin orice efort de a ajunge la Sala Radio pentru a asista la aceste evenimente.