Viori de colecţie pe catwalk - Viori de colecţie la Sala Radio, 2011

S-a încheiat vineri, 2 decembrie 2011, festivalul în care vedetele nu erau în primul rând violoniştii, ci viorile lor. Timp de o săptămână, viorile de colecţie "au defilat" pe scena Sălii Radio ca pe catwalk, fiecare supunând urechii critice a publicului virtuţi de necriticat. În deschidere, aţi putut-o urmări pe calda vioară făurită de Niccolò Gagliano, care v-a întâmpinat cu un surâs cald şi un sunet ca o îmbrăţişare. Aflată sub arcuşul lui Bogdan Zvorişteanu, ea a fost mesagera Concertului nr. 3 de Wolfgang Amadeus Mozart. Au urmat apoi instrumente de Amati sau Guarnieri, fiecare seducându-vă cu rafinamentul ei sonor. Iar vineri, 2 decembrie 2011, pe scena Sălii Radio s-a făcut auzit sunetul vechii noastre cunoştinţe, vioara Stradivarius Elder-Voicu, această explozie sonoră îmblânzită de Alexandru Tomescu.

Dacă stăm bine să ne gândim, vioara Stradivarius Elder-Voicu e opusul viorii Gagliano. Dar înainte de a le compara (deşi "a compara" nu e tocmai verbul potrivit), vreau să specific că nu intenţionez să o declar pe una superioară celeilalte. Ele stau alături, la acelaşi nivel, sunt complementare.

Aşadar ca sonoritate, ca personalitate, cele două viori sunt la poluri opuse. Dacă vioara Gagliano e potolită, iar tehnica ei de seducţie este învăluirea familiară în sunet, nu putem spune acelaşi lucru despre vioara Stradivarius. Pasiunea care izvorăşte din ea odată cu sunetul, loveşte cu putere şi te lasă năuc în vârtejul sonor căruia îi dă naştere. Dacă vioara Gagliano te câştigă pe nesimţite, vioara Stradivarius te zdrobeşte, te copleşeşte cu strălucirea ei şi nu îţi oferă spaţiu să dai înapoi. Orice-ai face, nu te poţi feri din calea ei. Vioara Stradivarius e ca o otravă dulce care-ţi năvăleşte cu perfidie în vene. Marele avantaj al acestei otrăvi e că nu e fatală, din contră te lasă cu un zâmbet greu de şters de pe faţă.

Concertul de Dvořák cântat de Alexandru Tomescu pe vioara sa Stradivarius a sunat foarte frumos. Este un concert mai rar cântat, nu se ştie exact de ce. Eu una nu găsesc niciun cusur acestei minunate lucrări, cu temele care se însăilează cu atâta măiestrie. Este străbătut în întregime de ceva electrizant care te face să îţi pironeşti privirea pe solistul pe care cade, ca o ploaie, lumina reflectoarelor.

Bineînţeles, Alexandru a fost aplaudat îndelung pentru interpretarea sa. De aceea a dat un bis: Lăutarul - prima parte a Suitei "Impresii din copilărie" de George Enescu, un splendid opus, pe care l-am auzit integral cântat de Alexandru cu alte ocazii. Ştiu că am fost cucerită atunci, ca şi acum, de precizia milimetrică a interpretării. Şi repet, Alexandru Tomescu are o uşurinţă incredibilă în tot ceea ce cântă. Deşi intuieşti că partitura trebuie să fie foarte dificilă din punct de vedere tehnic, Alexandru nu te lasă să vezi asta. Pentru el, totul pare o joacă, o glumă.

Poate aceeaşi raţiune pentru care Alexandru Tomescu a ales ca bis o piesă de Enescu - Ziua Naţională fusese cu o zi înainte - justifică opţiunea organizatorilor de a deschide concertul din seara de 2 decembrie 2011 cu Rapsodia Română nr. 1 de acelaşi compozitor. Este o lucrare pe care o cunoaştem încă de când eram puşi să o învăţăm în clasele I-IV. Şi a fost interpretată cu succes de Orchestra Naţională Radio. E adevărat că de cele mai multe ori publicul cade în capcana întinsă de compozitor aproape de finalul lucrării, când există o pauză prelungită. Mulţi cred că acolo se sfârşeşte Rapsodia şi aplaudă înainte de vreme. Şi de data aceasta au existat nişte tentative, dar Mihnea Ignat le-a descurajat prin faptul că nu a prelungit foarte mult acest respiro.

Simfonia nr. 1 de Brahms... Dirijorul Mihnea Ignat a ales un tempo mai rar pentru această lucrare. Cred că dorinţa lui a fost de a da un plus de monumentalitate lucrării, stăruind asupra anumitor teme, asupra unor acorduri, pasaje. Eu una nu sunt convinsă că a reuşit. Sau nu în totalitate. Fiindcă ce-i drept, acest lucru a permis ca în ultima parte să fie mai uşor de identificat tema pe care Brahms, ca un omagiu, a preluat-o din Simfonia a IX-a de Beethoven. Însă partea I ar fi avut nevoie de mai multă supleţe şi strălucire. Sigur, este un punct de vedere personal, iar faptul că nu am fost cu totul convinsă de această variantă interpretativă, nu înseamnă că seara a fost mai puţin reuşită. Din contră, publicul a aplaudat îndelung. Şi ştim că aplauzele finale sunt cele care pot fi considerate barometrul unei seri de succes.

Cert este că Festivalul a avut un imens succes, lucru îmbucurător. Aşteptăm cu nerăbdare o nouă ocazie de a asculta pe scena Sălii Radio astfel de instrumente.