Angela Gheorghiu. O artistă la zenit. Un dialog cu Marius Constantinescu

Sunt încă sub impresia unui spectacol cu La Traviata văzut la Royal Opera House Covent Garden acum câteva zile. Nu pentru că m-ar fi rearanjat interior prin intensitatea performanţei muzicale şi interpretative, ba chiar din contră. O seară mai rutinieră şi mai banală nu mi-aş fi imaginat niciodată într-un teatru de legendă precum cel londonez. O distribuţie cu artişti corecţi, respectabili, dar fără acea stare inefabilă, fără acea tensiune, scânteie care îţi agită sufletul şi îţi aşterne regretul că s-a terminat. Eu m-am bucurat când s-a terminat. Mă dureau picioarele, locul oferit de Biroul de Presă nu era grozav şi mă detaşasem total de ceea ce se întâmpla pe scenă.

Şi totuşi, vorbim de aceeaşi producţie elegantă de Traviata, imaginată de Sir Richard Eyre, care a văzut lumina rampei cu şi pentru Angela Gheorghiu, în 1994. Privindu-i fotografia într-un fel de hall of fame al primei scene lirice britanice, în rochia încrustată cu stele de aur din actul I, m-am trezit brusc cu un regret acut: că nu am văzut-o niciodată pe Angela live într-un spectacol de operă. Nu am văzut-o şi nici nu prea am şanse. Prezenţa ei la Bucureşti într-un asemenea context e aproape utopică, iar posibilitatea mea de a ajunge la un spectacol al ei în lume e un gând nebunesc. Ştiu, există DVD-uri, le-am văzut pe toate, le cunosc, le-am folosit în emisiunile pe care i le-am dedicat, dar nu e acelaşi lucru.

Săptămâna trecută, la Covent Garden, mi-a lipsit puterea formidabilă de a magnetiza pe care o are un mare star, aşteptarea fremătătoare până când intră în scenă, dâra de charismă pentru care îl urmăreşti în fiecare clipă, chiar dacă altcineva cântă, darul de a reinventa o frază muzicală sau un moment actoricesc pe care le-ai mai auzit şi văzut de o mie de ori, astfel încât să îţi facă pielea de găină. Aşa cred că este şi Angela Gheorghiu într-un spectacol în care se simte bine, în care doreşte să fie şi să ofere imaginea ei cea mai grăitoare.

Se vorbeşte despre vocea Angelei (Doamne, ce voce, într-adevăr!), despre alegerile ei de repertoriu, despre discuri, filme şi concerte, despre aplauze prelungi, dar şi despre anulări succesive. Se vorbeşte, cel puţin la fel de mult, despre garderoba, pantofii, bijuteriile, capriciile şi relaţiile ei, într-un iureş mediatic care scoate artistul din culisele teatrului şi îl plasează (voit sau nu) în spotul de lumină al notorietăţii imediat digerabile. Eu nu vreau să vorbesc despre Angela decât aşa cum mi-o imaginez: devenind personajul pe care şi-l doreşte. Convingător, teribil de personal, poate discutabil, dar întotdeauna plin de fiinţa ei. Cum o intuiesc pe scenă, în Violetta, Mimi, Adriana Lecouvreur sau Tosca, aşa îmi place să o descopăr în interviurile mele. Nu ştiu la ce să mă aştept de la început până la final. Poate că îmi va da un răspuns simplu şi frumos ca Vissi d'arte sau poate că va cocheta cu telespectatorii ca în actul I al Traviatei sau poate va avea un moment de reverie ca în Donde lieta uscì sau poate mă va pune la respect ca în finalul monologului Fedrei. Pentru că nu am trăit experienţa unui spectacol live cu Angela Gheorghiu, îmi place să mă gândesc la interviurile noastre ca la spectacolele mele în miniatură. Asta înseamnă aşteptare, emoţie, semne de întrebare, simţul de a te lăsa dus de vorbe ca de notele dintr-o partitură, tensiune, scânteie şi, în cazurile fericite, regretul că s-a terminat. De acolo, din locul meu, din Metropolitan-ul, Covent Garden-ul sau Staatsoper-ul meu personal, aplaud cu însufleţire.

TVR 1, duminică 15 ianuarie 2012, ora 15:50